48 maxim

Se presupune că acest cuvânt, vraci, vine de la cuvântul vrati (a minţi, a spune braşoave) – zagovarivati (a descânta, a face farmece). O astfel de înrudire presupune că, în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum. Iar de vorbit trebuia vorbit destul de mult.

(Laur, Evgheni Vodolazkin)

Am vorbit data trecută despre ruj, acum am să mă folosesc de pretextul kilogramelor. Nu am depăşit niciodată 48. Primesc fie aprecieri admirative pentru asta, fie încurajări extrem de îngrijorate şi insistente “să mai pun şi eu nişte carne pe mine”, să capăt culoare în obraji, muşchi şi forme, că aşa-i plăcut ochiului. La ambele tipuri de comentarii rămân derutată. Standardele de greutate care circulă şi variază în rândul lumii de-a lungul epocilor pentru ce le-om fi inventat oare, ca omenire?

Sunt slabă nu pentru că mănânc puţin sau rar, ci pentru că îmi consum rapid rezervele, pentru că mă arunc în viaţă cu toată energia chiar şi în lucruri mărunte. Nu ştiu câtă admiraţie merit pentru asta. Ceva pare să-mi scape la nivel de autoconservare. Am încercat într-o vacanţă de vară, prin adolescenţă, să devin mai rotundă şi nu mi-a ieşit nimic în plus la gramaj. Atunci m-am decis să nu mai acord importanţă acestui subiect şi să mă concentrez pe crearea unei relaţii corecte cu trupul meu.

Nu mi-a ieşit din prima. M-am prins în nebunia accelerată a ultimilor ani şi am uitat de corpul meu. M-am menţinut de la natură la o medie de 45-46, dar o vreme am uitat complet ce înseamnă odihna, mişcarea, o hrană cât de cât corespunzătoare. După aceea am experimentat o cădere fizică destul de serioasă de care am profitat ca să asamblez practic prin experienţă propriu-zisă multe informaţii disparate culese de-a lungul vremii despre sănătate.

Iată-le:

  • Sunt convinsă de incredibila ştiinţă a corpului nostru de a se readuce în echilibru prin intenţii corect formulate, prin vindecarea traumelor emoţionale şi prin încrederea că se poate.
  • Cred că “boală” este un cuvânt care ar trebui înlocuit cu “dezechilibru”. Temporar, dacă nu te fixezi singur în groaza că e definitv.
  • Cred că niciodată corpul meu nu luptă împotriva mea, ci doar încearcă să se readucă singur în armonie prin diverse mecanisme geniale pe care noi le luăm drept boli. Dar cred şi că ne putem încâlci în comenzi de frică sau de renunţare la viaţă şi în medicamente, în aşa fel încât blocăm procesele fireşti de autovindecare.
  • Cred că uneori unele medicamentele sunt bune. La modul ideal, nu avem nevoie de ele, dar la modul realist, în zilele noastre ne aducem în stadii de cădere atât de avansată, încât o doză corectă te salvează. Nu toţi pacienţii aflaţi în stare de criză sunt apţi să înţeleagă şi să facă apel la puterea minţii lor pentru a se reechilibra singuri. De fapt, dacă am avea cu toţii aceste revelaţii, probabil nu s-ar mai produce deloc situaţii de urgenţă. Mediumul Edgar Cayce, cel care a facilitat prin citirile lui vindecarea a sute de oameni, indica în general un tratament ce combina alimentaţia cu medicaţia şi cu o anumită disciplină a minţii şi spiritului.
  • Cred în terapii alternative şi în terapeuţi autentici, cu clarvedere şi extrasimţuri bine exersate. Cred că există în aceeaşi breaslă şi practicanţi superficiali, care atrag pacienţi naivi, gata să îşi lase puterea în mâinile unui necunoscut evaziv. De fapt, cam aşa se întâmplă şi cu cei care cred în doctorii alopaţi ca în dumnezei, uitând să îşi mai asume responsabilitatea propriei îmbolnăviri şi vindecări.
  • Cred în puterea de vindecare a fiecărui om. Cred că ne vindecăm singuri şi că un bun terapeut poate mai exact să îţi creeze o punte de legătură cu propria ta latură divină şi vindecătoare, cu acea inteligenţă înaltă de unde dezechilibrele corpului tău se văd holistic, iar tu ştii deja cum să acţionezi reglator pe toate planurile: fizic, mental, emoţional, spiritual.
  • Cred că în fiecare om zace, aşadar, un vraci briliant. Că vom învăţa să trăim din ce în ce mai mult, până când vom ajunge să pricepem foarte coerent cum se poate să nu mai murim aşa cum murim astăzi, plini de suferinţe, neştiinţă şi frici.
  • Cred că în final vom descoperi cum să nu mai murim deloc, ca în Vieţile maeştrilor. Până atunci, avem datoria să ne reîntoarcem prin curăţenie interioară la natura noastră de vraci, la dialogul cu plantele şi cu forţele elementale (foc, pământ, aer, apă) şi la simpla stare de armonie – cel mai bun leac.

 

Citiţi, când simţiţi, Laur! Pentru un preambul, aici sunt primele pagini.

 

Articolul precedent

Articolul următor