Am ruj

Sunt mulţi, mulţi ani de când mă simt vizată de peţitoarele satului. Le ştiţi? Doamnele şi domnii de vârsta părinţilor noştri care, după ce şi-au epuizat tolba cu recomandări şi aşteptări de la propriii copii, trec la cei ai cunoscuţilor şi încearcă să le potrivească un destin după modelul personal sau acceptat ca normal pe vremea lor.

Nu, nu am de gând să scriu un articol maliţios. Dar aş vrea totuşi să pledez pentru sinceritatea celibatarilor din generaţia mea (destul de mulţi de fapt), care au ajuns la peste 30 de ani, încă nu poartă verighetă şi îşi pun altfel – adică mult mai conştient – problema drumului în doi decât au ştiut să o facă cei de dinaintea lor. Din câte am apucat eu să pricep despre mersul familiilor în ultimul secol, la modul general pe bunicii noştri i-au cam căsătorit părinţii lor, iar părinţii noştri s-au ales mai liber unul pe altul, înghesuiţi totuşi de ideea “să fiu şi eu în rândul lumii”. Cu rare excepţii nu s-au grăbit şi cu rare excepţii au îndrăznit, dacă era cazul, să divorţeze. Desigur, era foarte presantă problema cu partidul şi cu ruşinea publică de a fi fără pereche, dar mai ales nu prea ştiai ce să faci de unul singur – era plictisitor, debusolant.

Eu am avut în jurul meu de mică exemplul unor cupluri solide, durabile, compatibile după accepţiunea anilor ’70-‘80. Am fost foarte norocoasă ca aceşti oameni să îmi ofere un model de cooperare frumos şi de foarte mare bun simţ. Dar o imagine a copilăriei o văd şi acum ca şi când ar fi de adineauri. Când eram la mama acasă, mi se întâmpla uneori ca în cele mai banale conjuncturi să trăiesc secunde de o claritate înfricoşătoare, care mă trezeau din visul zilnic în care mă scăldam de obicei. Într-o zi – să fi avut vreo 10 ani – am apăsat întrerupătorul de la baie şi brusc am conştientizat că eu n-am să pot niciodată să mă mulţumesc cu o căsătorie comodă, dar simplistă, nepiperată cu pasiune şi transformări, că nu mă va interesa pe primul loc să fiu o bună gospodină la fel cum nu îmi va trebui ca soţul meu să ştie să repare robinete, că îmi voi câştiga singură existenţa şi că nu mă voi mărita sedusă de bunăstarea lui, că nu aş putea să mint niciodată un om că-s fericită lângă el dacă relaţia noastră s-ar plafona într-o aparentă normalitate, mulţumitoare pentru părinţii noştri, goală însă pentru noi. Şi, mai ales, că nu aş putea să mă mint niciodată pe mine că-s fericită în rândul lumii în astfel de condiţii. Sinceritate pe care aş dori-o, indiferent cât de dureroasă, şi de la el.

Oferind aceste argumente peţitoarelor satului care îmi făceau fel şi fel de recomandări în relaţii, bineînţeles că primeam aprobări. Teoretic, toată lumea este de acord cu pretenţiile acestea. Pentru că lumea are despre iubire şi o concepţie foarte drăguţă şi idealistă, parcă ruptă dintr-o reclamă. Trubaduri, flori în dar, domniţe îmbujorate. Dar eu vorbesc aici despre ceea ce majoritatea celor de dinaintea noastră au îngropat adânc în ei de dragul păcii în doi şi al unei imagini exemplare în ochii lumii. Vorbesc despre arta de a simţi pentru toată viaţa cuplului iubire adâncă, nu doar prietenie; despre nevoia de a te contopi cu adevărat fizic cu un om, nu despre de a-ţi îndeplini datoria ca soţ/soţie; despre inteligenţa de a face un copil sau mai mulţi numai după ce ai devenit pregătit să fii părinte şi numai după ce ai creat o relaţie cu adevărat sănătoasă între tine şi celălalt părinte al copilului.

Se miră lumea din generaţia trecută când dă peste noi, cei de acum care îndrăznim să căutăm pentru mai mult timp fericirea şi să lucrăm la ea, fără să ne pripim la cununie. Noi, de pe astălaltă latură a baricadei, nu ne mirăm. Pentru că noi am cunoscut timpuri care nu au mai avut răbdare cu greşelile măritişului de ochii lumii, care ne-au învăţat să rupem ataşamente şi relaţii prea sărăcite de pasiune şi de adevăr, care ne-au ajutat să descoperim ceea ce suntem pe cont propriu înainte de a ne pune stima de sine în mâinile altui om. Pe vremea mea s-a creat şansa de a explora mai multe relaţii înainte de a te angaja într-o căsătorie, şansa de a compara, de a te maturiza, de a spune nu. Când n-am avut noi iniţiativa despărţirii în astfel de experimente care s-au dovedit a fi nefuncţionale pe termen lung, tot a apărut, din fericire, ceva ce să forţeze destrămarea.

Poate că cei mai în vârstă ne consideră ghinionişti aşa, celibatari. Eu însă mă consider pur şi simplu clară: am privilegiul să trăiesc într-o lume mai liberă, să înţeleg că nu există noroc sau neşansă, ci că realitatea ne-o creăm singuri. Apoi am avut privilegiul să sufăr din dragoste şi să mă prind că suferinţa de acest gen te transformă într-un om mai puternic şi iubitor. Am privilegiul să am timp pentru mine. Să particip din linia întâi la lansarea unei noi paradigme: o lume în care te poţi lipsi de jurăminte la starea civilă şi te poţi concentra pe ceea ce simţi, îţi doreşti, poţi să oferi bucuros unui alt om; o lume în care ai şi curajul de a nu-l aştepta pe el /ea să te salveze în vreun fel.

Abia în acest context sunt celibatarii neliniştiţi de azi dispuşi să îşi creeze relaţii de cuplu. Şi ceea ce nu se vede prin ochii peţitoarelor satului este că un astfel de proiect este extrem de fin şi de complex. Este mult nu implicat în tot acest traseu, dar şi multă fericire când vezi că eşti în afara compromisurilor, liber să primeşti lângă tine, doar la momentul potrivit, doar omul cu adevărat potrivit.

* * *

La început m-a deranjat cumplit şi protestam înţepător. Mă simţeam hărţuită de peţitoarele satului. La o nuntă mi s-a urat chiar să urmez eu, iar urarea îmi era adresată de o doamnă pe care o ştiam divorţată! Am fost îndemnată să mă rujez, să port altfel de haine, să mă pieptăn altfel, să zâmbesc studiat, să vorbesc sau să tac mai mult. Adică să ademenesc prin măşti, în traducerea mea. Nu, mulţumesc. Am ruj. Am şi mintea să aleg şi să mă las aleasă după criterii de compatibilitate intelectuală, emoţională şi fizică (nu ştiu în ce ordine ar trebui să le pun; le consider pe toate maxime şi egale).

Dar, ca să ridic steagul păcii la fileu, ca să ştie peţitoarele că înţeleg din suflet intenţia lor fundamental bună, mărturisesc că mă dau din când în când cu ruj de dragul culorilor şi veseliei. Am ruj!

 

 

 

Articolul precedent

Articolul următor