Ce vrea să spună “întâmplător”?

Nu ştiu cum îi cheamă. O ea şi un el cam la 45-47 de ani, înalţi, distinşi, de calitate. I-am întâlnit prima oară acum trei ani în avion spre Lisabona. Am vorbit abia în metrou, când m-au ajutat cu scurte indicaţii turistice. Pentru ei Portugalia era la reveneală, ca să folosesc vorba unui prieten. A doua oară ne-am intersectat după o săptămână, tot în aeroport. În aşteptarea zborului de întoarcere, am schimbat impresii portugheze şi generalităţi. A treia oară azi, în tren. Am călătorit în acelaşi vagon înspre mare, dar ne-am observat abia la coborârea mea. Ei mergeau mai departe. Bucuroşi de revedere, ne-am spus iar doar câteva vorbe şi a rămas că ne-om realinia noi la vreun drum. Lăsăm universul să se ocupe de organizare. Aşa, şi scuzaţi indiscreţia, dar tre’ să zic şi că pentru azi îmi alesesem din şifonier fix un costum de baie cumpărat acum trei ani din Lisabona.

Ce întâmplare! Şi ce oameni fini!

* * *

Acum câteva luni, îmi fac un nou amic prin astrologie. Ne vedem noi la lecţii de vreo două ori, aflu mici detalii ca de exemplu cartierul în care locuieşte, meseria mamei lui, fac scurte conexiuni şi pun apoi cap la cap cu sor-mea că ea şi mama amicului meu se cunosc de multă vreme şi că îşi fac una alteia schimburi de servicii prin prisma profesiilor. Ba chiar se ştie din vedere şi cu el. Ba chiar a fost şi la ei acasă.

* * *

Sor-mea, acum câteva săptămâni, la o nuntă de argint în Bucureşti unde ştia doar mirii. Îmi trimite un mesaj scurt: “E o doamnă aici care o cunoaşte pe mamaia Chira”. Mamaia Chira e bunica noastră maternă în vârstă de 87 de ani, locuitoare a unui sat brăilean cu puţintele uliţe, de unde ea nu a mai ieşit de primăveri bune. A rezultat că străbunicii noştri, părinţii mamaiei, au fost naşii socrilor doamnei de la nuntă.

Nu cred că lumea-i mică, dar e tot mai clar că cercurile se strâng şi că există oameni de legătură care inconştient facilitează aceste întâlniri. Sor-mea e un astfel de ochi în reţea. Cunoaşte multă lume de multe feluri, dar nici ea nu ştie cum a ajuns să-i potrivească aşa între ei.

* * *

Alta. Prin iunie anul curent m-am gândit să fac un anumit curs. Aleg la recomandarea unei prietene o anumită firmă şi constat apoi bucuroasă că lecţiile se ţin într-un bloc de pe strada unde am locuit până la peste 25 de ani. Îi ştiu, să zic aşa, şi ridurile din asfalt. Pe-acolo am făcut şi şcoala generală, acolo locuiau şi cei mai mulţi profesori şi colegi. Mama, în continuare de-a locului, îmi spune că se întâlneşte la biserică uneori cu fosta mea învăţătoare, pe care o văzusem ultima dată prin clasa a opta. Eu am făcut parte din ultima generaţie pe care a şcolit-o, deci doamna învăţătoare e aproape de o vârstă cu mamaia Chira. În ultima zi de curs s-a făcut o listă cu numele şi numerele noastre de telefon. Constat că pe colega de grup cu care am rezonat cel mai puternic o cheamă de familie la fel ca pe doamna învăţătoare. Îi zic amuzată: “Ia uite, te cheamă la fel ca pe învăţătoarea mea! Locuieşte aici, aproape” şi îi arăt pe fereastră exact blocul cu pricina. Mă întreabă cu o atitudine egală: “Și ţi-a plăcut de ea?”, îi zic “Da. A fost şi învăţătoarea soră-mii…” Aud apoi: “Păi e soacra mea. Vrei să o vizităm?”

Aşa se face că după 20 de minute eram în sufragerie la doamna învăţătoare. Ne minunam amândouă. Când m-a văzut, mi-a spus zâmbind încurcat: “Vă cunosc de undeva, dar nu ştiu de unde…”

* * *

M-am mutat de la mama acum vreo şapte ani. Trăiesc foarte discret în noul cartier, schimb doar strictul necesar de vorbe cu vecinii de bloc. Nu-i nimic, şi cercurile astea se strâng. Prin prietena unei prietene mama şi-a făcut anul acesta o nouă prietenă. Unde stă? Cu mine-n scară, câteva etaje mai jos.

* * *

Îl ştiţi pe Vasile Soporan? Dacă nu-l ştiţi,…să-l ştiţi! Un rapsod de-al nostru din zona Clujului, şi el cam tot de-o vârstă cu mamaia Chira. Mi-a rămas drag după ce prieteni de-ai mei au făcut un film cu şi despre el acum ceva ani buni. Nu l-am mai văzut prin media nici înainte, nici după film, dar mă gândesc adesea la el, la ce frumos şi luminos mi s-a părut privind şi ascultându-l. Săptămânile trecute îmi trebuia un ziar ca să acopăr nişte dulapuri în timpul unei zugrăveli. La chioşc am solicitat o anume publicaţie, dar m-am uitat pe ea abia după ce am plecat spre casă. Ce mă întâmpină pe prima pagină? Chipul lui Soporan, protagonist în interviul de marcă al ediţiei. Azi, în trenul acela cu regăsiri portugheze, am stat lângă o doamnă care citea acelaşi ziar-revistă.

* * *

Sincronicităţi. Se întâmplă dintotdeauna, dar acum mai accelerat şi evident omului de rând. Jung a fost fascinat de acest subiect. Eu şi sor-mea devenim la fel de contrariate. Părerea mea e că începem să ne prindem prin păţanii din acestea că nu suntem deloc la întâmplare şi izolaţi, că funcţionăm ca într-o mare reţea şi că încă habar n-avem cât e de magnifică. Dar ceva-ceva începem să mijim.

Zicea Pablo Neruda aşa:

În definitiv, câţi ani trăieşte omul?

Trăieşte o mie de ani sau unul singur?

Trăieşte o săptămână sau câteva secole?

Şi pentru cât timp moare omul?

Ce vrea să spună “pentru totdeauna”?

Eu mă tot întreb de la o vreme ce vrea să spună “întâmplător”…

 

Articolul precedent

Articolul următor