Cronica Ploieştilor

Simţiţi mult, dar vorbiţi puţin! (I.L. Caragiale)

Pe lumea asta am avut doi bunici. Unul, amestec de opoziţii, când aspru, când mistuitor de sensibil, complicat, prea direct şi prea ascuns în acelaşi moment, răspicat, tunet şi fulger, potop de cuvinte, cu tăceri prelungi ca pe timp de ploaie măruntă, apoi înseninat brusc, soare strălucind copilăreşte. Râdea şi plângea deopotrivă de uşor, iar furiile lui erau monumentale. Pe acesta l-am iubit mult fără să ştiu şi lui i-am vorbit prea puţin.

Celălalt era de o cuminţenie enigmatică. Se spunea că în tinereţe, pe când îşi exersa calităţile de părinte, fusese foarte categoric şi impusese reguli patriarhale în familie. Eu n-am înţeles niciodată cum să fi fost adevărat aşa ceva, căci pentru mine era blând ca o icoană. M-a primit natural în viaţa lui simplă, frumos ordonată, înţesată cu veşnicii liniştite şi m-a iubit din gesturi, zâmbete complice şi priviri, fără multe vorbe. Între noi a existat dintotdeauna o congruenţă tacită. Declaraţiile de drag ni le făceam prin scrisori în răstimpul dintre vacanţe. Îmi amintesc ochii lui învioraţi când îmi întâmpina în poartă, după lungi despărţiri, sosirile. Aceeaşi poartă, aceiaşi ochi, îngânduraţi de despărţire, mă însoţeau când plecam înapoi spre Bucureşti. Şi-mi amintesc ochii lui din ultimele zile. Câteodată am impresia că mai coboară şi acum către mine şi mă priveşte în momentele de fericire.

Amândoi bunicii mei aveau ochi albaştri. Purtau mereu cămăşi, iar şi pe-acestea mi le amintesc cu limpezimea de început. Cămăşile primului erau albe, cu mâneci suflecate, şi el avea mereu în buzunarele lor bani, pregătit să îşi cinstească prietenii sau pe vreun străin care îi devenise repede simpatic. Cămăşile celuilalt erau de mai multe culori, însă eu le-am păstrat în cutia cu amintiri-comori în special pe cele din albastru petrol, în care mi se părea şi mai frumos. Frumos de tot. Primul purta ceas de mână, al doilea avea ceas de buzunar. Ambii erau zvelţi şi iubeau mult caii. Fiecare în felul lui avea suflet de călător printre ale vieţii, prea responsabil însă pentru a sta îndelung departe de casă.

În cinstea acestor Oameni, eu hoinăresc. Destinaţiile mele sunt mai ales dintre acelea discrete, spre care nu se grăbesc călătorii pasionaţi de facilităţi şi distracţii.

Mi-a venit să scriu aşa despre hoinăreala prin Ploieşti din mai multe motive. Paşii mei pe acolo nu au evocat idei şi cuvinte, ci mai degrabă stări şi culori. Concluzia despre Ploieştiul văzut cu ochii de acum seamănă cu senzaţia pe care o aveam faţă de cămăşile albastre ale celui de-al doilea bunic, acela căruia îi scriam încântată scrisori. Am şi găsit de altfel ocazia de a intra într-o poştă a oraşului şi de-a trimite o vedere unui alt Om care astăzi este, la rândul lui, bunic.

Mă feresc de clişee turistice, dar ştiţi ce-am mai făcut? Am mers, desigur, în vizită la Muzeul Ceasului, iar acolo, retrezindu-mi amintirile-comori, am dat peste multe, multe ceasuri de buzunar!

Se oprea din treabă şi-şi scotea ceasul vechi, îngrijit, din buzunarul pantalonilor bleumarin. Bunicul meu brăilean se pricepea să potrivească timpul cât să încapă perfect în el toate dereticările zilei, odihnă, vorbe doar cele necesare, câte un păhăruţ de vin roşu la prânz şi cină, ascultări prelungi şi marea lui iubire pentru cai.

Cât despre primul bunic, de-ar fi fost o măsură mai erudit, acela cu siguranţă s-ar fi îndrăgostit de Caragiale, ploieşteanul!

 

 

Articolul precedent

Articolul următor