Descrescător şi bine

O defavoare pe care ne-am creat-o singuri împărţind viaţa în lumină şi întuneric este aceea că am pierdut aprecierea perioadelor de descreştere. Noi am uitat în felul acesta că orice pe lume creşte până într-un punct, apoi coboară până spre o disoluţie finală, ceea ce nu este nici rău, nici păgubos. Am uitat că acea descreştere nu înseamnă anihilarea experienţei anterioare şi moartea sa în non-sens, ci transformarea ei în esenţe, în concentrări şi pregătirea unei noi faze de creştere. Am uitat că însăşi creşterea are dezavantajele ei, dacă ar fi să facem apel la această mentalitate duală pe care am moştenit-o din moşi-strămoşi şi pe care începem în vremurile de astăzi să o depăşim ca societate.

Gândeşte-te la o relaţie care a însemnat mult pentru tine, dar s-a sfârşit. În perioada ei de creştere ai avut probabil parte de emoţii plăcute, ai experimentat colaborarea, timpul în doi, ai învăţat practic câte ceva (dar nu totul) despre cum funcţionezi ca parte a unei echipe, ai învăţat să te conectezi la universul altui om (dar a mai rămas acolo loc de învăţare), ai traversat la modul general o ascensiune, un entuziasm sufletesc. Şi ai neglijat alte părţi ale vieţii tale pentru că atunci atenţia ta se concentra pe celălalt şi pe legătura dintre voi. Apoi, după un punct de maxim, relaţia a început să scadă, să se stingă de tot – paşnic sau cu scântei, nu contează. Aici intervine moştenirea preconcepţiei despre care vorbeam, aceea că ar fi avut loc o tragedie însoţită de zbuciumul că e nedrept ceea ce ţi se întâmplă, că ai pierdut poate ani şi sunt pierduţi definitiv din moment ce totul s-a dărâmat.

Greşit. În perioada de după maxim au loc procese deosebit de valoroase, conştientizări, reveniri importante la sine care dau şansa de a întâlni un tu înălţat pe următorul nivel, capabil să construiască în viitor relaţii mai aproape de desăvârşire. Cine ştie, poate cu aceeaşi persoană de mai ‘nainte, ajunsă şi ea la noul sus prin măcinarea experienţei dintâi. Sau poate nu, poate alături de altcineva, mai potrivit noilor direcţii pe care te-ai încadrat. Altfel spus, când ceva se disipează, are loc un fel aparte de strângere a recoltei şi aceea se va măsura printr-o mai mare putere sufletească dobândită în concluzie. Da, prins în negare şi opunându-te tranziţiei, ai putea rata conştientizarea unor asemenea bogăţii, însă acest lucru nu înseamnă că ai cum să fentezi procesul, căci viaţa merge mereu tot mai departe, fie că mergi şi tu treaz alături de ea, fie că nu.

În plus, creşterea şi descreşterea par a fi relative, mereu întâmplându-se prezente concomitent. În faza aceea în care descreşte o relaţie, de fapt creşte pregătirea pentru următoarea. De ce respingem aceste fericiri? De ce nu ştim să apreciem liniştea, potolirea, odihna, refacerea spre care conduc momentele de după maxim? Facem o defavoare luminii şi creşterilor noastre dacă le rupem din contextul ciclurilor, căci amplitudinea unei creşteri este susţinută doar de o amplitudine egală a descreşterii din care s-a propulsat. Nu este cazul tuturor, dar al multora: în loc să îţi permiţi să suferi după o despărţire şi să poţi ajunge astfel la integrarea ei totală, îţi vine să fugi într-o nouă aventură, în agitaţie şi zgomot. Cei ai acestor vremuri parcă uităm prea des să fim în noi, să armonizăm statul în afară cu cel dinăuntru. Pare-se că am uitat să avem răbdare cu timpul necesar cristalizării experienţelor exterioare în tării interioare.

Dar n-a uitat de toate acestea însăşi viaţa şi ea ne aduce aminte, răbdătoare, că există mai multe feluri de timp, mai multe faze ale unui întreg şi că suntem obligaţi să descoperim cum să fim fericiţi în fiecare dintre ele. Astfel, devenim atenţi la ce e bine în coborâri. Şi tocmai prin această acceptare învăţăm să ne reîntregim, căci nu ne mai temem de pierderi şi cine nu se mai teme e liber de umbra lui şi cine e liber de umbra lui o alchimizează în câştig şi abia cine face toate acestea poate să fie constant în fericire.

Curaj, spre tot mai sus prin creşteri şi descreşteri!

 

Articolul precedent

Articolul următor