Eeee, 8!

Pe mine m-a-nvăţat tataia Toader să nu-mi plec capul cu umilinţă şi să nu-mi fie frică să-mi manifest furia dacă ajung până acolo. Sau să nu-mi înghit furia de frica repercusiunilor, mai exact. O furie corect prelucrată înainte să degenereze în strigăte de luptă n-ar fi o idee rea. Alte influenţe din familie şi societate mi-au mai viciat prima calitate transmisă din bunic în nepoată, dar pe a doua n-am pierdut-o niciodată. Când văd roşu în faţa ochilor – destul de rar, dar cu atât mai notabil – nu simt nicio fărâmiţă de frică faţă de consecinţe şi explodez, ard totul în câteva fraze şocante, trântesc vreo uşă, ies din scenă. În general, ajung în faza nevricoasă când mi se pare că ceva este inadmisibil de nedrept. Dar ştiu că ajung acolo şi pentru că prima etapă, aceea de necuminţenie sănătoasă, nu-mi iese chiar atât de bine cum l-ar fi încântat pe tataia Toader. Câteodată am prea mult bun simţ (sau laşitate) şi cedez energie unor oameni pe care ar trebui să îi confrunt (sau blochez) mai din timp, puţin câte puţin.

Sunt multe situaţii de viaţă când ne cedăm puterea. Avem impresia despre aceşti hoţi – inconştienţi, desigur, dar tot hoţi – că sunt impunători, periculoşi, influenţi. Unii părinţi, şefi, autorităţi, vecinul de la bloc care ne dă pe toţi în judecată etc. pot lua poziţia celor ce manipulează, sugerează misterios ce rău îţi va fi dacă nu faci ce vor ei sau pur şi simplu sunt atât de alunecoşi încât te fac să dai prea mult încercând să construieşti puncte de stabilitate în relaţiile cu ei. Şi cred că este corect să ne întrebăm când şi cum inversăm rolurile, când şi cum manipulăm noi. Nimeni nu-şi atrage experienţe necreate de el însuşi. Mai ales în relaţiile părinte-copil este evident cum cauţi cu orice preţ să fii opusul modelului unui tată sau al unei mame abuzive, tu conducându-te în final spre acelaşi tip de greşeală.

Le permitem oamenilor să ne facă să ne devalorizăm, să ne simţim mici în comparaţie cu ei. Îi atragem pe cei ce produc astfel de efecte pentru că tentaţia devalorizării de sine, o lecţie presantă pentru mulţi dintre noi, cheamă experienţe asortate. Traversezi situaţii de viaţă în care alţii par mai norocoşi, senini, nepăsători faţă de greutăţi pe care tu le cari de unul singur. Şi iar se prăbuşesc structurile din care te credeai construit, şi iar te simţi lipsit de valoare, căzut, slab. Cel puţin până la următorul avânt.

Roata vieţii se mişcă însă încontinuu. N-am văzut niciun lăudăros sau şarlatan care se scoate pe spinarea ta – din nou, mai mult sau mai puţin conştient – şi care să nu se confrunte cumva în viitor cu datoria creată. Am mai observat şi că toţi aceia ce îţi fură prin ameninţări puterea sunt în realitate slabi şi speriaţi, rătăcitori într-o mare beznă a minţii şi sufletului. Poţi să-i priveşti cu empatie dacă eşti atât de bun şi nu cedezi furiei, însă nicicum nu ai dreptul să pleci capul cu umilinţă în faţa lor, oricât de victime sau fragmentaţi periculoşi ţi-ar părea. Cu fiecare devalorizare de sine ne creăm o datorie faţă de noi înşine. Cu fiecare devalorizare de sine avem şi şansa de a merge dincolo de aparenţe şi de-a descoperi că suntem puternici prin ceea ce suntem.

Când tataia Toader se enerva (şi el ca mine, de la felurite nedreptăţi filtrate, poate, prin subiectivism), trântea câteodată expresia “eeeee, 8!”. Nu am descoperit până-ntr-această zi ce-o fi însemnând, mai exact, însă o folosesc în gând când mi se pare potrivită şi parcă mă mai alină la ceas de roşu-n faţa ochilor. La urma urmei, roşul e revigorant!

 

Articolul precedent

Articolul următor