Să vrem pământ!

Eram în primii ani de şcoală când am început să merg la câmp alături de trupa veselă de bunici, verişoare, soră şi cine se mai nimerea să ne dea o mână de ajutor la fel şi fel de munci din campania agricolă. Plecam dis-de-dimineaţă şi ne trezeam de tot abia în sprintul căruţei peste pământul umezit de rouă, în aerul tare, răcoros, străpuns de vorba scurtă şi hotărâtă a lui tataia Toader în timp ce ne dădea indicaţii despre programul zilei.

La faţa locului, mie îmi plăceau primele zece minute, apoi supravieţuiam prin visare la ce va fi după isprăvirea caznei. Acţiunea se petrecea în Câmpia Râmnicului, unde rodesc bine în arşiţa verii diverse culturi, dar mai ales arpagicul, ceapa şi usturoiul. Memoria mea le-a filtrat în special pe acestea pentru că m-au obligat la un mare chin pentru personalitatea mea pasionată de sinteze: atenţia de detaliu, cu fiecare bulb mic-mic pe care îl aveam de scos din pământ, aplecată peste câmpul neumbrit. Mă simţeam, desigur, o victimă. Petreceam aşa ore întregi în care timpul dispărea într-o senzaţie de continuum şi de nesfârşire. Pământul aspru şi văpaia. Liniştea şi neadierea. Imensitatea spaţiului şi rafalele de auriu uscat, puţin verde şi albul albăstrui al cerului de iulie-august, prea senin. Caii scuturându-şi din când în când coama, din nou vorba scurtă a lui tataia Toader care ne supraveghea hărnicia şi-apoi vorba lui îndepărtându-se în timp ce străbătea câmpul către cine ştie ce vecin de hectar aflat şi el cu-ai lui la muncă.

Uneori plecam abia spre asfinţit, cocoţaţi într-o căruţă plină vârf. Apusurile rozii, oboseala şi praful de pe noi. Plăcerea gândului că ce-a fost mai greu a trecut. Cel puţin pentru moment. Satul în forfota serii şi noi apropiindu-ne de casă. Până acolo ne opream însă mai întâi în familie ca de mare sărbătoare La Vrabie, locul de popas unde găseai de toate şi dacă n-aveai bani la tine puteai să cumperi pe caiet. Azi i-am spune mini-market cu terasă, atunci era suficient La Vrabie. Ne răcoream cu suc sau îngheţată şi ne asiguram astfel că în curte intram revigoraţi în lătratul vesel al câinelui, alergătura găinilor scăpate din greşeală în grădină, mersul legănat al vacilor de pe uliţă – dimineaţa şi seara era vremea lor de promenadă către şi dinspre cireadă.

Descărcam căruţa, ne împrăştiam care încotro prin curte, începea o lungă pregătire a cinei combinată cu alte relaxări, iar pe înnoptat în sfârşit eram adunaţi cu toţii în jurul mesei şi-al mămăligii din mălai 100% bio. Ne veseleam praf de oboseală, fiind noi patru mândre la bunici, cu haz şi cu chef de vorbă. Câteodată tataia Toader ne făcea titirezi din coajă de pepene, iar mamaia ne onora cu un fel de gogoşi pe care le botezase banane şi cărora le-a uitat la un moment dat brusc reţeta.

Vara era o înlănţuire lungă de asemenea zile. Atâta muncă şi atâta haz, atâta plictis şi chicoteală la un loc! Parcă petreceam în două luni o viaţă întreagă, iar spre septembrie plecam la oraşe cu recompense băneşti aferente campaniei agricole la care participasem (tataia Toader a fost mereu foarte generos cu copiii), cu produse ţărăneşti tot 100% bio, cu amintiri aventuroase şi bucurii cât cuprinde. Eu, recunosc, răsuflam şi uşurată că îmi reluam totuşi viaţa urbană.

Primele zile acasă mă simţeam bulversată şi aterizată în alt cosmos. De la picioare goale şi uliţe neasfaltate la adidaşi şi semafoare. De la micul difuzor din odaie la televiziune prin cablu. De la tot satul în vizită la noi la graniţele impuse de pereţii apartamentului. De la apa de ploaie sau plaja la gârlă la cadă şi nu ştiu câte feluri de geluri de duş. De la discuţiile libere cu verişoarele braşovene şi prietenii din sat la şcoală, materii noi şi subiecte bucureştene. De la pâinea rotundă şi neagră cumpărată cu cupoane de lângă moară la franzele albe, de la plăcintă la prăjituri de cofetărie.

Mi-am trăit copilăria între aceste două lumi. Le-am luat ca atare, cu blânde şi rele şi doar în ultimii ani am început să realizez pe deplin ce bun a fost pământul acela în povestea mea, ce bine că mă rodeau palmele sub asprimea lui, ce bine că mă obliga tataia Toader să merg la câmp, ce bine că m-a ţinut cu tălpile lipite de el şi ce bine că există viaţă la ţară! Sunt momente în care mi se derulează prin faţa ochilor un mănunchi de mâini trudind câmpul, oameni şi pământ uniţi într-un ritual al transformării naturii în hrană şi viaţă. E bine să fim şi intelectuali, să ne ridicăm spre înălţimile ideilor, să înţelegem din cărţi şi teorii. Dar e bine să rămânem şi ai pământului, să îl atingem, să ne păstrăm aproape de el şi să-l lăsăm să ne amintească de abundenţa meritată, de rădăcini, simplitate şi adevăratul firesc. Să vrem pământ!

 

Articolul precedent

Articolul următor