Nu plângeţi, că…

Am hotărât subit să scriu aceste rânduri într-un act de sinceritate deschisă pe marginea celui mai tabu subiect din viaţa mea. Căci, digerându-l de îndelungă vreme, bag de seamă că-i transformat într-un strop de înţelepciune şi-ntr-o disponibilitate de a-l împărtăşi cui i-o mai fi, poate, de folos.

Când aveam 7 ani tatăl meu a murit. Un moment de cotitură în care micul univers fragil construit până atunci de către un copil visător s-a împrăştiat cu o rapiditate şocantă, lăsându-mă contrariată într-o stare de totală dezrădăcinare, iar pe aceea nici măcar nu aveam încă priceperea să o conştientizez.

Îmi amintesc cum, stând lângă trupul tatălui meu în zilele de înmormântare, două senzaţii mă cuprindeau şi reveneau constant.

Prima era de un absurd suprarealist. Cum se putea ca cineva să dispară aşa, pur şi simplu? Ştiam deja la acea vârstă că oamenii mor, văzusem de multe ori în satul bunicilor cortegii şi mersul acela îndoliat din urma lor. Dar acum trăiam pe pielea mea întâlnirea cu moartea, apărută din senin şi această întâlnire îmi provoca mai presus de orice un şoc intelectual, groaza de a nu pricepe cu instrumentele minţii logice ce se petrece mai exact. În jurul meu, adulţii autoritari pe care îi lăsasem să îmi dicteze viaţa până atunci erau panicaţi, disperaţi, complet iraţionali, predaţi durerii. Iar în fiinţa mea de copil curios nu era loc decât de un răspicat “Cum adică?” pe care niciunul dintre acei oameni mari nu îl auzea. Cum adică să mori? Cum adică să dispari aşa, pur şi simplu? Ştiam, în toată nebunia aceea incredibilă din jurul meu, că asta nu are cum să fie tot, că moartea este o neînţelegere, că din tatăl meu nu rămăsese doar acel trup care în curând avea să se cearnă în pământ.

“Cum adică?”, îmi venea să îi scutur furios pe toţi adulţii prăbuşiţi din jurul meu. Ei plângeau şi se făcuseră mai mici şi mai neştiutori ca mine, mă obligau să privesc acel spectacol al capitulării în faţa morţii, în faţa marelui necunoscut. Şi-aşa s-a produs în interiorul meu una dintre cele mai puternice răzvrătiri, aşa am pornit în acele zile cruciada împotriva neştiinţei despre moarte, împotriva textelor şablon. Nu, nu m-am putut mulţumi nici măcar la 7 ani cu răspunsul că tatăl meu “a plecat unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, dar taci acum, copile, că noi suferim şi nu ne mai deranja cu întrebările tale prea îndrăzneţe – de unde le tot scoţi?”.

Mai aveam, în zilele de înmormântare, un subiect de reflecţie rămas mult timp neîmpărtăşit nimănui. Şi-acela, ca şi primul, m-a obsedat apoi zi de zi şi m-a forţat să caut în mine, bâjbâind după intuiţii în unghere pe care nimeni nu mă învăţase că le ascund în ei oamenii. Acea a doua problemă a copilului de 7 ani se derula sub forma unei nelinişti că “A murit, iar eu nu am apucat să simt că îl iubesc!”. Avusesem o relaţie senină şi prietenoasă cu tatăl meu, îmi fusese cu siguranţă un părinte bun. Dar eu am rezultat de la-nceput un copil raţional, preocupat mai mult de a cunoaşte lumea decât de-a o simţi. Mintea îmi spunea că iubirea adevărată este adâncă şi vine din inimă, însă inima mea era asemeni unui început de primăvară: de un senin palid, schimbătoare şi răcoroasă. Mă întrebam în acele clipe dacă era ceva în neregulă cu mine, căci eu n-am plâns la înmormântarea tatălui meu decât când mă molipseam cu plânsul celorlalţi, iar ei, pentru că ştiau să plângă cu atâta patos, îmi păreau că erau singurii care l-ar fi iubit adânc şi din inimă.

Apoi, după acele zile gri şi după doliu, după o oarece acomodare cu noua mea viaţă, a început lungul drum al unui om care nu a încetat niciodată să se întrebe “Cum adică să mori?” şi să se lupte cu zidurile pe care şi le-a ridicat pe lângă inimă ca să nu mai simtă cu ea prea adâncă şi prea arzătoare iubire.

De-ar fi să fiu sinceră până la capăt, ar trebui să recunosc că în copilărie am primit mult sprijin de la adulţii din jurul meu, dar şi că am avut de depăşit de una singură multe neînţelegeri ale lor care mi-au complicat şi mai mult provocările. Una dintre aceste neînţelegeri era că eu şi sora mea, copii fiind, am fi uitat şi-am fi trecut repede peste acel episod, din moment ce ei, oamenii mari, s-au preocupat să ne pună la dispoziţie toate cele necesare unui trai îndestulat. Aşa că nouă nu ne-ar fi rămas decât să o ascultăm pe mama, “căci ea duce tot greul”. Nimeni nu părea să vadă cu adevărat că şi noi, copiii, traversam greul nostru şi că practic ne-am crescut singure una pe celalaltă din punct de vedere emoţional cum ne-am priceput şi noi mai bine.

Alteori eram privite cu un fel de milă care mă rănea şi mă înfuria deopotrivă. Chiar şi bunica îmi spunea deseori un trist “Of, n-aţi avut şi voi noroc de tată!”, ceea ce mi se părea complet fals. Dacă ar fi să numesc cel mai mare noroc din viaţa mea, acela este că sunt fiica tatălui meu, un om armonios care mi-a călăuzit primii ani, definitorii, cu multă integritate şi mi-a lăsat în structuri cea mai bogată moştenire pe care mi-o putea lăsa. Niciodată nu am tânjit după mai mult pentru că am primit deja totul de la el.

S-a aşternut între noi, cei rămaşi dincoace de moarte, şi o tăcere foarte problematică în ceea ce priveşte persoana lui. Nimeni nu a mai vorbit despre el, cel din momentele obişnuite, foarte rar a mai făcut cineva referire la poveştile de viaţă trăite alături. A devenit subiect închis, iar acest lucru mi s-a părut nedrept şi apăsător. Ca şi cum trebuia să respect pentru totdeauna un secret pentru că altfel, prin simpla lui amintire, aş fi provocat un val de durere în jurul meu. Viaţa m-a învăţat însă şi că îi plângem pe cei ce mor, dar de fapt plângem de mila noastră, plângem că nu-i mai avem NOI aproape, că ne vor lipsi NOUĂ. Spunem că plângem din iubire, dar ne este frică să recunoaştem că iubirea, cea adevărată şi complet dezinteresată, nu are cum să provoace lacrimi. Este uman să plângem la despărţiri, dar la fel de corect este să nu facem din durerea noastră o virtute.

“Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme”, îşi începe Ștefan Agopian romanul “Tache de catifea” şi cam aşa m-au învăţat toţi aceşti ani să spun şi eu de-aici, de dincoace de moarte, despre părintele meu.

– va urma –

 

 

 

Articol precedent                     Articolul următor