Totul sau nimic

Nu de puţine ori ajungem să învăţăm lecţiile dureroase tocmai prin oamenii pe care ni-i aducem cel mai aproape şi să constatăm despre cei ţinuţi aprig cel mai la distanţă că sunt repere mult mai sincere decât crezusem iniţial, faruri în negura sufletului, nicidecum obstacole de reavoinţă.

Ne lovesc mai puternic minciuna şi trădarea unui om iubit, ne duce într-un iad mai adânc nepăsarea lui. Un astfel de om ne deschide mai nemilos rănile şi ne împinge spre renunţări atât de finale, încât mai departe n-ai cum să supravieţuieşti decât prin activarea unor resurse interioare supraomeneşti. Poate chiar asta şi înseamnă câteodată sufletele pereche: întâlniri cu oameni care fac parte din tine încă de dinainte să îi ştii şi care produc atâta distrugere în micul tău univers limitat de dorinţe şi iluzii, încât n-ai cum să te ridici din mistuirea aceea decât iubindu-te tu aşa cum nu l-ai convins pe celălalt să te iubească, preţuindu-te tu aşa cum n-a făcut-o el, respectând tu fiinţa ta aşa cum n-a putut să ofere el. Şi peste toate acestea, înţelegând cu onoare că n-ai ce să reproşezi, că nimic nu trebuie forţat în legile inimii şi emoţiei, că este chiar şi dreptul unui suflet pereche să te vadă ca pe o pierdere de vreme şi să aleagă, mai departe, altceva.

Dar tu? Tu cum traversezi dezamăgirea totală şi când capitulezi cu ce fel de inteligenţă te înarmezi? Îţi permiţi să simţi până la os acea suferinţă şi transformarea sau te acoperi cu orgoliu rănit? Plângi până la capăt sau te agăţi de distrageri exterioare, de altcineva, de o nouă iluzie? Îi dai de tot drumul sau continui să speri în neant? Înveţi să zbori sau te îngropi în reproşuri, neiertare, venin? Primeşti lecţia sau ataci orbit de eşec?

Ne place – cui nu? – să ne imaginăm însoţiţi de sufletele pereche doar printre bucuriile vieţii. Dar oare aşa funcţionează? Şi ce înseamnă suflet pereche? Şi câte suflete pereche putem întâlni într-o viaţă?

Femei şi bărbaţi care m-au învăţat să mi-i doresc foarte aproape şi totuşi să îi elimin din preajma mea cu hotărâre. Sună paradoxal şi cumva…strâmb, dar aceasta a însemnat de multe ori pentru mine recunoaşterea unui suflet pereche. Confruntarea cu cele mai adânci răni şi descoperirea că iubirea căutată în exterior trebuie mai întâi deschisă în interior. Există în viaţă acele momente de maximă tăcere şi atenţie la răspunsurile şi îndrumările spiritului tău la care ajungi doar printr-o mare suferinţă. Iar spre marile suferinţe nu te poate purta oricine, ci doar perechile tale sufleteşti. Cum să rămâi ofensat în urma lor…?

Ideea cu sufletele pereche este că te învaţă să nu funcţionezi cu jumătăţi de măsură. Totul sau nimic. Şi, chiar dacă ştii că dincolo de jocurile noastre omeneşti sunteţi indestructibil uniţi în iubire, aici de multe ori se întâmplă să fie vorba despre nimic mai degrabă decât despre totul. Replierea la centru şi înălţarea spre propriul spirit – soluţii pentru variantele de nimic. Curaj şi iubire asumate de ambele părţi – obligatorii dacă ţintiţi împreună spre totul. Încredere în viaţă şi aranjările ei – de cultivat indiferent de extrema spre care te conduce tulburătoarea întâlnire a unui suflet pereche.

 

Articolul precedent

Articolul următor