Verde de Ciucaş, stele de Retezat

Îi spun unui prieten că plec la munte. El îmi urează să vin înapoi minunată. Cea mai frumoasă deschidere de drum care mi-a fost vreodată adresată. Mulţumesc, frate zglobiu! Să ţi se întoarcă înzecit când străbaţi Carpaţii!

Am venit minunată de

tot

tăria pietrei

risipirea norilor

vânt simfonic

umbră şi pădure

nesfârşire

unda crestelor fine

iarba de peste ele

câţiva cai, câţiva câini de cabană

izvor şi ape vii

linişte

câte o vorbă de om vesel…

Îmi place cum îşi lungesc brazii, an de an, îmbrăţişările. Cum ştiu ei să îşi pună nişte verde fraged în vârful crengilor şi cresc mai departe fericiţi.

Îmi place cum te lecuieşte muntele de oboseala primilor kilometri şi-ţi dă vigoare pe măsură ce te iei cu mersul.

Şi-mi place cum se aşază totul în tine după o drumeţie spre vârfuri şi somnul bun de mai apoi.

Îmi par admirabili părinţii care îşi duc copiii mici de tot la munte. Cine creşte cu muntele sub pas n-are cum să se risipească în non-valori. Odată, într-o tură de o zi prin Retezat, am asistat totuşi alături de prietenii mei hunedoreni şi la o întâmplare cu copii mai nedemnă de cinste. Dar pe aceea o consider o excepţie. Un tată însoţit de doi fii se ruga de unul dintre ei să bea apă când mai întâlneam câte un izvor. Ăla micu’ îl condiţiona îndărătnic foarte insistent: “Dacă beau apă îmi iei dronă? Vreau dronă.” Cât s-au ţinut în preajmă n-a primit promisiunea dronei, n-a băut nici apă şi cred că fiecare dintre noi şi-a zis în gând că, de va avea vreun copil, îi va arăta viaţa ca unui cercetaş adevărat, cu cort şi foc de tabără. Fără dronă. În ziua aceea ne-am curăţat de tot mintea de minunile tehnologiei moderne înspre-nnoptat, când am văzut multe stele căzătoare.

Munte şi stele. Cum să nu te întorci minunat?

 

 

Articolul precedent