Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că este. (Mihail Sebastian)
Printre afinităţile mele cu materiile predate la şcoală istoria nu s-a numărat. Învăţam doar pentru note, iar din lista de date, tratate, războaie, am o singură amintire certă: anii domniei lui Ștefan cel Mare. Nu că aş fi considerat acele informaţii stupide, inutile, ci firea mea imprecisă şi mai visătoare mă îndepărta cu încăpăţânare de la istoria oficială – cea de manual – şi mă făcea mai degrabă interesată de trecuturile dosite în casele oamenilor de rând, de realitatea miliardelor de poveşti simple, cotidiene ale diverselor perioade apuse. Ceea ce nu se găsea în manuale şi doar rareori ne mai dezvăluiau, în afara materiei, profesorii noştri. Aşadar, 1457-1504 – principala mea certitudine de la lecţiile de istorie.
Am simţit că am terminat şcoala cu acest handicap şi mult timp m-am simţit nătângă la capitolul cultură generală din istorie. Constat acum că poate totuşi ceva, ceva am intuit eu bine şi poate că n-a fost o mare pierdere să nu-mi aglomerez mintea cu toate acele sobre capitole pe care nişte mai mari au stabilit că au voie să le înveţe copiii la şcoală. Din fericire, azi avem la dispoziţie multiple surse de informare, ni se permite să consultăm opinii variate şi contradictorii din care să ne alegem liber pe cele potrivite nouă.
Prin toate aceste instrumente putem surprinde mult mai sincer realitatea de a fi fost om într-un decor istoric anume, fără atâtea distorsiuni şi cenzuri din partea vreunui regim aflat la putere. Aţi văzut câte filmări din România interbelică există pe internet, la îndemâna oricui? Sau din anii imediaţi de după al doilea război? Nu suntem limitaţi la ceauşism şi post-decembrism, ci avem cu adevărat la dispoziţie, pentru a fi ştiută, o istorie mult mai bogată. Mă gândesc că avem dreptul – totodată obligaţia – de-a ne întreba cine am fost ca popor dincolo de cele câteva dictaturi recente cu poleiala pe care au aşternut-o la suprafaţa conştiinţei noastre de neam. Apoi putem cerceta în mod similar şi istoriile altor civilizaţii. N-o fi ţara asta buricul planetei, la fel cum nici noi n-om fi, în tainele ADN-ului nostru, doar români!
Spun toate acestea fiindcă eu cred că istoria este suma gândurilor, a emoţiilor şi a experienţelor tuturor oamenilor şi mai cred că există un tip de memorie colectivă unde se varsă mereu această imensă forfotă şi bază de date, pe care o putem accesa fiecare dintre noi ca pe o bibliotecă universală prin procedee mai puţin raţionale şi mai mult intuitive. Cred că fiecare om, oricât de neînsemnată ar putea părea viaţa lui, scrie în acea memorie colectivă şi poate fi evocat din orice punct al viitorului. Cred că le putem vindeca celor de odinioară trăirile şi că trebuie să o facem pentru că nevindecările lor continuă să ne influenţeze şi pe noi. Putem reveni pe frecvenţele lor, îi putem ajuta înţelegând contextul mai amplu al trecuturilor din care au rezultat ei şi al viitorului ce a venit după ei. Este simplu să acuzăm greşelile celor de altădată. Dar oare putem la fel de uşor să ne punem în locul lor, în educaţia lor, în societatea lor şi în realităţile ei?
Uneori se trezeşte în mine un cult al străbunilor, nevoia de a-i cinsti de aici, din prezent. Alteori mă apucă vreun curaj revoluţionar în numele generaţiilor viitoare. (Aşa m-am războit odată cu un şef, gândind că, dacă eu nu mai accept să mă supun, nepoţii mei nu vor mai avea de întâmpinat situaţii similare la vremea lor.) Interesant şi frumos cum ajungem uneori să facem din toate aceste cauze, la urma urmei impersonale, un scop de a fi, o raţiune pentru cine ştie ce gesturi însufleţite, dedicate unor oameni care nici măcar nu ne sunt contemporani!
Istoria nu este doar despre trecut, ci şi despre viitorul ce se scrie din el. Şi nu este doar despre conjuncturi politice. Istoria este alcătuită din sufletele tuturor oamenilor, puse laolaltă când vieţile lor s-au săvârşit de mult, dar continuă să vibreze, să ne spună ceva şi să ne fie rădăcini nouă, celor de astăzi. Doar nu putem crede că o dată cu moartea dispare absolut totul din ce am emis ca prezenţe! Şi doar nu putem crede că, ajunşi în stare imaterială, non-fizică, încetăm să mai influenţăm, să mai scriem istorie! Doar nu putem crede că este imposibil să comunicăm cu cei ce vor fi după noi!