O ecuaţie

DSC_0792Trebuie să recunosc, am constatat că întâmplările mele mă taxează răbdătoare într-o singură direcţie precisă: ecuaţia “cât preţ pun eu pe mine”. Şi nu cred că la capitolul ăsta stau mai bine sau mai prost decât alţi oameni. De fapt, nu mai cred de mult în competiţiile dintre noi, ci doar în aceea dintre faţetele proprii. Mai degrabă văd asta ca pe o temă pe care o tot reiau din ce în ce mai prezentă şi care poate fi perfecţionată la nesfârşit. E doar o chestiune de prioritizare între muncile minţii, o cheie pentru provocările pe care mi le creez în jocul meu, un joc cu exact atâta sens cât mă ambiţionez eu să îi dau.

Într-o variantă extrem de personală – cu toate astea aceeaşi pentru toţi care ne căutăm valoarea – aplic adesea inconştient tactica “pierd totul până nu îmi mai rămân decât eu”. În felul acesta, deşi am talentul să mă opun mie, ajung tot mai liniştită la un răspuns cinstit, eliberator: în lume nu posed nimic şi nimic nu-mi este garantat, însă totul îmi este pus la dispoziţie atâta timp cât nu mă pierd din vedere pe mine, nu mă fentez cu supra sau subaprecieri.

Cei mai mulţi ne naştem simţindu-ne incompleţi, alergăm unii după alţii, ne căutăm jumătăţile, ne speriem dacă le găsim, alteori rămânem să construim alături, dar permanent căutarea autentică e mai departe de celălalt, mai aproape de “mine”.

Apare adesea un declic – momentul când se întâmplă să pierzi tot ce ai proiectat în exterior şi nu-ţi mai rămâne decât să accepţi că de acum abia ai găsit calea, o cale pe care ai un singur tovarăş real: pe tine însuţi.

Aceasta este, în varianta mea de joc, cea mai curajoasă şi greu de atins iubire dintre toate.

19 ianuarie 2013

Articolul precedent      Articolul următor