Acum fă ce consideri!

“Orice acţiune de-a ta, bună sau rea, produce consecinţe. Acum fă ce consideri!” (Steven Forrest)

 

Pe mine una spiritul bine organizat, punctualitatea, respectarea angajamentelor cu preţul neîndeplinirii tuturor dorinţelor personale nu mă sperie. Nu mi se pare că disciplina blochează creativitatea, imaginaţia, spontaneitatea, bucuria de-a fi, ci chiar că le sprijină. În doze sănătoase, se subînţelege.

Într-un stil oarecum spartan, m-a crescut mama mamei, brăileanca, mamaia Chira, în prezent în vârstă de 89 de ani. Femeie simplă, de la ţară, învăţată cu munca de mică, foarte bine organizată şi cu o voinţă uneori exasperant de puternică, nu a ajuns întâmplător la o asemenea etate. În toate părticelele vieţii ei, mamaia Chira a fost mereu eficientă şi ce-a decis să realizeze a realizat cu o tenacitate admirabilă. Cam de acelaşi soi e şi maică-mea; aşchia nu sare departe de trunchi, vorba românului. Şi-n timp ce, recunosc, eu am avut cu amândouă meciurile mele – pentru că oamenii bine organizaţi tind să-i organizeze şi pe alţii chiar dacă aceştia nu o solicită –, dintre toţi cunoscuţii mei în mama am cea mai mare încredere că, dacă îşi asumă să facă ceva, face. Simplu şi la obiect.

Fiind pe jumătate din neamul acesta ultradisciplinat, văd şi eu tot într-un stil nemţesc treaba cu seriozitatea angajamentelor asumate, mai ales a celor nescrise, neştampilate, neoficiale, căci acestea se pare că ne dau foarte mult de muncă nouă, oamenilor. Iar atunci când valurile schimbătoare ale vieţii mă deviază categoric de la planul iniţial, aduc lămuriri din timp şi mă străduiesc ca celălalt să aibă cât mai puţin de suferit în încurcătura creată. Mă gândesc serios la consecinţele pe care i le provoc, mă pun în locul lui sau al ei, nu dorm bine, mă neliniştesc. Nu că ar fi anxietatea o virtute, dar nici nu mă prefac faţă de mine însămi că totul e în regulă înainte de a fi cu adevărat. Avem dreptul să fim centrul propriului univers în măsura în care respectăm că şi ceilalţi sunt sorii universurilor lor, că timpul lor contează la fel de mult ca al nostru.

Şi cum în viaţă adevărurile sunt adesea relative, şi cum, facem ce facem, tot la relaţii de cuplu ajungem să cugetăm, aş avea câteva păreri personale în acest sens.

  • Ai nevoie de răgaz şi de experienţe diversificate pentru a te decide între mai mulţi potenţiali iubiţi/iubite? E dreptul tău să îţi acorzi ocazii de socializare cu ei/ele, astfel încât să îţi creezi o bază de date completă şi să-ţi poţi compara opţiunile. Dar doar dacă ai transmis din start şi franc cum operezi şi fiecare a priceput că nu e cazul să îţi acorde nici el/ea, încă, exclusivitate.
  • Gestionezi în paralel mai multe relaţii pe care perechile tale nu le consideră doar de sport? Ştiţi voi, combinaţii din acelea care presupun mai mult decât amiciţie şi câte un “ce mai faci?”. Păi ar fi absolut în regulă, dacă fiecare dintre persoanele astea află de la tine de existenţa celorlalte şi acceptă condiţiile pe care le oferi. Adică nu te ascunzi în spatele lui “dacă X nu ştie de Y, Z…, nu îl/o afectează”. S-ar putea ca, dacă eşti sincer(ă) până la capăt, să te surprindă că nu vei rămâne singur(ă), ci înconjurat(ă) de multe persoane interesante care funcţionează la fel ca tine. Şi nu-ţi mai creezi datorii de niciun fel faţă de cele care nu.

Din punctul meu de vedere, să permiţi cuiva să îţi ofere emoţie atunci când tu oferi altceva (sau nimic) este un furt. Un om îndrăgostit se recunoaşte de obicei de la o poştă. Delicat sau mai dintr-o bucată, poţi să îl/o refuzi când vezi că ţi-ar pune pe tavă mai mult decât poţi achita ca atenţie dată la schimb. Nu să iei şmechereşte ce îţi dă, nici să fugi laş fără o lămurire. E ca şi cum ai lua de la omul acela un kilogram de aur (când investim îndrăgostire, oferim cu maximă vulnerabilitate ceva extrem de preţios pentru noi), iar tu dai la schimb 5 lei şi te feliciţi pentru afacere. Mai apoi, ca şi în business, vei avea de plătit cumva diferenţa, doar că, de obicei, când suntem apţi de asemenea fraude relaţionale, nu prea suntem apţi şi să ne recunoaştem scadenţele când vin. Astfel încât nu prea ştim să decodificăm în spatele vreunei nefericiri cauza iniţială, frauda.

Şi ne victimizăm.

Ştiu că nu-i chiar atât de simplu. Viaţa reală, emoţiile, dorinţele, instinctele noastre nu se pot disciplina matematic fiindcă în toţi aceşti algoritmi intervin o mulţime de fluctuaţii şi de dinamici subtile de care nu putem avea habar în totalitate. Dar există totuşi în fiecare dintre noi un simţ al responsabilităţii şi-o cale către adevăr care ne pot ghida printre alegeri, aşa încât să nu creăm suferinţă inutilă şi să ne vedem de interesul personal fără a-l încălca pe-al altora.

Iar celui ce decide să dea la schimb un kil de aur pentru cinci lei îi putem transmite, desigur, acelaşi mesaj: orice alegere de-a ta produce consecinţe!

<   >