Aici nu-i sat fără câini!

Unele bătălii, mici sau mari, trebuie purtate chiar și atunci când sunt șanse puține să ieși victorios din ele. Dacă le porți fiindcă așa simți tu că e cinstit, cu toată mintea și din toată inima, nu-ți va fi efortul în zadar, indiferent de deznodământ. Unele bătălii le porți doar ca să știi tu, pentru tine, că nu ești laș, că nu te înnozi singur în starea de neputință. Și ca să îți creezi o rezervă de vitejie pentru viitor, când cine știe cum se vor așeza mai favorabil piesele pe tabla de șah a vieții…! Atunci vei vedea că, mai demult, n-a fost degeaba să lupți cu demnitate, deși ai pierdut. Experiența luptei ți-a curățat ceva din înaintare.

Anul trecut cineva ne-a povestit despre un interviu cu un pilot român care, în timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial asupra Bucureștiului, a continuat să se ridice de la sol, în ciuda deznodământului evident al confruntării, în defavoarea noastră. Părea ca o ridicare în aer spre sinucidere. Reporterul l-a întrebat pe veteran de ce se mai aruncau nebunește în fața adversarilor, de ce își mai riscau viața în condițiile acestea. Răspunsul a fost: „Ca să vadă inamicul că aici nu-i sat fără câini.”

Am aproape 40 de ani și încă nu m-am obișnuit să fiu înconjurată de oameni pasivi. După mine, mentalitatea neputinței izvorăște în primul rând din comoditate. Iar eu sunt mai degrabă incomodă.

Citeam de curând despre pericolul externalizării unor aptitudini esențiale. Într-o societate în care există furnizori pentru aproape orice, te poți trezi ușor că la vârste adulte n-ai habar cum se schimbă un bec. Pornind de la cele mai simple externalizări, majoritatea benefice și progresiste în esență, se poate ajunge în punctul în care omul își atrofiază aptitudinile fundamentale supraviețuirii, perseverența, voința. Iar când apare un pericol, un abuz, un factor evident de agresiune, habar nu mai are că poate face ceva în privința lui. Ne-am externalizat chiar și curajul de a lupta pentru dreptăți fundamentale.

În zilele noastre, luptele nu mai înseamnă să știi să arunci cu buzduganul. Nu mai e nevoie în săbii să ne tăiem, pumni să ne servim. Dar cine spune că trebuie să înghiți să plătești facturi de apă caldă când pe țeava ta curge apă rece, fără măcar să faci o sesizare? Da, vei primi un răspuns standard, politicos și ocolitor, terminat cu „vă mulțumim pentru înțelegere” și fără niciun angajament ferm că se va face ceva pentru remediere. Dar, exprimându-ți obiecția, articulând un „vă vedem” adaptat la situație, măcar ai mișcat un deget, ai însemnat în filele subtile ale universului că nu te lași prostit pe față de nesimțirea, neputința, comoditatea altora.

Poate că azi avem lupte prea hilare de dus comparativ cu cei de dinainte, care-și riscau viața ca să iasă din iobăgie sau ca să aibă cu ce-și hrăni copiii. Poate că de aceea ni se pare că n-avem nevoie de curaj și am ajuns să îl externalizăm. Prea mulți așteaptă să lupte alții pentru ei.

Luptele noastre se duc pe un teren mai fin, dar și mai complex, al intangibilului și invizibilului. Noi nu mai avem nevoie să ne măsurăm mușchii fizici, ci pe cei ai minții și-ai conștiinței. Să ai coloană vertebrală, să rămâi drept și neclintit în fața lipsei altora de principii, să te ridici deasupra absurdului, urii, invidiei sau egoismului – îți trebuie îndrăzneală pentru toate astea și o permanentă vigilență la propriul orgoliu, la propriile concluzii greșite.

Ce am înțeles eu din luptele mele este că e greșit să ne înghițim sau să ne amorțim iritarea, când apare. Există o artă a războiului, la fel cum există o artă a nemulțumirii față de status quo. Războiul nu e neapărat distrugere și moarte. Uneori, războiul este demnitate pură, scânteie de înnoire a vieții. În acea stare, nici nu mai contează cum se va încheia. Important este că prin tine se mută o piatră, că pui în mișcare niște rotițe, o rostogolire de destin.

Lupta plină de onoare și de nesupunere este în primul rând o atitudine interioară. Trebuie să îți afli propria voce, propriul mod de a declara răspicat că aici nu-i sat fără câini.


<     >