Aici trebuie să putem!

Locuiesc de peste treizeci de ani în mijlocul valurilor hipnotice ale Bucureştilor. Cândva nu îmi doream decât să evadez de aici, să respir în sfârşit, să trântesc în urma mea cu vehemenţă şi obrăznicie poarta acestui haos neîntrerupt în care ajungi uşor să îţi simţi furat până la ultimul bănuţ timpul preţios,  bucuriile şi limpezimea. N-a fost să fie totuşi nicio strămutare categorică, ci doar reîntoarceri după fiecare călătorie îndepărtată spre care m-a chemat când şi când sufletul.

La un moment dat am reuşit cumva să câştig înţelepciunea de a recunoaşte intuitiv că, dacă m-am născut aici, aici mi-e rostul. Apoi, tot căutând înţelesuri ascunse, am priceput şi că, pentru tipul de creştere pe care mi-am propus-o, un mediu încâlcit subtil în stresul unui oraş ca acesta este cadrul perfect în care să-mi execut lucrarea vieţii. Căci dacă, de exemplu, ai vrea să îţi ascuţi percepţiile cândva adormite, oare nu într-un zgomot de fundal năucitor îţi poţi măsura cu adevărat vindecarea?

Întâlnesc deseori români de pretutindeni fugind de Bucureşti şi de bucureşteni aşa cum încercam şi eu mai deunăzi să o fac. Reproşurile lor îndârjite răsună în mine atât de familiar pe cât de mult mă identificasem cu ele în trecut. În sinea mea zâmbesc şi mulţumesc oraşului că dacă eu nu l-am vrut, m-a vrut el şi m-a învăţat să îi caut ascunzişurile fermecate.

Mi-au trebuit ani de căutări în interior ca să pot vedea în sfârşit că sunt şi aici locuri, parfumuri ale trecutului, chemări ale viitorului, o artă a prezentului şi Oameni Adevăraţi. Întâmpin acum Bucureştiul cu întrebarea Ia să văd, astăzi ce taină a ta îmi mai lămureşti? şi aşa ajung să descopăr străzi, case, copaci, cadre de viaţă, linişti şi calmuri care mă bucură şi mă încurajează să nu mai dezertez, să caut prietenia oraşului şi să mă aştept să o găsesc în continuare.

Iar aşezarea de aici a sufletului îmi aduce, atunci când ies din hora lui, aşezări la fel de frumoase ale drumurilor mele. Cândva, pentru că zgmototul era în mine, mi se întâmpla adesea să petrec şi călătorii cu fel şi fel de buclucuri. Acum, învăţând să mă simt acasă acolo unde sunt într-un moment oarecare, frumos mi se aştern şi plecările.

Pentru că, pas cu pas, viaţa este mai ales despre găsirea unui sens interior, despre păstrarea unimii dintre cămăruţele sufletului nostru.

Am pornit în urmă cu câteva zile pe urmele lui Nicolae Steinhardt înspre maramureşeana Rohie. Născut evreu, s-a botezat mai târziu pe ascuns într-o închisoare comunistă. După eliberare, vizitându-şi un fost profesor de limba franceză (creştin convins), spunându-i despre botezul său, a primit replica: Acolo (în închisoare) a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa. Sau, câteva paragrafe mai încolo: Funcţionarea cere autosupraveghere, autoreglare, ca să poată avea loc nu numai în poziţie de încântare şi entuziasm, ci şi la rece. În clipele când nu se mai aude muzica neîntreruptă… […] Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament muzical.

Tot aşa, fără o orchestră aparentă, îndrăzniţi să vă neobosiţi, să căutaţi Bucureştiul şi să îl regăsiţi în frumusețile lui tainice!