Mergeam azi pe stradă şi m-a străfulgerat una dintre cele mai bune idei astrologice pe care le-am produs vreodată despre harta mea. În ecuaţia ei, există o linie roşie de temut, frustrantă şi greu de dus pe vremuri, mai simpatică acum: o opoziţie Venus-Saturn. Venus este despre relaţii, dorinţe şi plăcere, Saturn este de încredere, sobru, procedural, sec, exasperant de riguros şi concentrat pe a funcţiona în termeni pământeşti.
Combinată cu axa Taur-Scorpion şi casele II-VIII, minunea aceasta, greu de digerat într-o lume a goanei după să-mi fie plăcut, mă pândeşte atentă în cele mai delicate situaţii relaţionale şi are grijă să distrugă din faşă orice încercare de a stabiliza (Taurul) relaţii (Venus) care nici nu funcţionează realist la o adică (Saturn), nici nu sunt bazate pe emoţii profunde (Scorpionul). Ori mă îndrăgostesc foarte greu, ori, dacă mă îndrăgostesc greşit, intervine domn’ Saturn şi-mi taie avântul prin retragerea admiratorilor. Că mă zbat eu în agoniile dorinţelor neîmplinite, lui Saturn nu-i pasă. Lui nu-i plac smiorcăielile copilăreşti. Ştie una şi bună: totul sau nimic, aşa şi pre pământ. Astfel, pe mine m-au transformat câteva decepţii şocante, presărate printr-un flux absolut sporadic al relaţiilor notabile de cuplu (persoana cu aspect Venus-Saturn are reticenţă la haosul acela dezorganizat creat de cei ce îşi încearcă prea facil norocul în stânga şi-n dreapta, tânjind după un pic de romantism).
Era de aşteptat, desigur, ca din aceste exerciţii greuţe să rezulte la un moment dat recompense. La ele mă refeream la începutul scrierii, însă nu în sensul acela de basm la care s-ar gândi fanii lui şi au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi. Greşeala multor oameni este că se aşteaptă ca momentul zero din care totul va fi bine să însemne inversarea tiparelor după care au trăit până atunci. Adică cei solitari, împiedicaţi în prea multă singurătate, cred că vor fi fericiţi abia când nu vor mai face faţă avalanşei de ocazii de socializare; cei foarte aglomeraţi într-o reţea neliniştită de contacte sociale cred că le va fi bine în sfârşit când se vor retrage după pensie în vârf de munte. Dar aşa ceva ce nu se întâmplă pentru că nu ne cunoaştem şi nu ştim să acceptăm, să onorăm şi să ne punem în valoare esenţele proprii.
Mergeam, aşadar, pe stradă şi dintr-o dată mi s-a părut atât de vesel şi de bine că mi-am pus singură frâu prin latura saturniană atâtor relaţii care n-ar fi putut nicicând funcţiona lin! Şi m-am gândit că lui Venus, femeia din mine care vrea să-i fie plăcută viaţa şi să cocheteze, i se părea Saturn o corvoadă. Acum nu mai e deloc aşa. Chemării mele spre cuplu a început să-i placă mult Saturn, pauza lungă dintre relaţii, autosuficienţa aceea răbdătoare atât de ciudată în ochii fanilor îndrăgostirilor prea dese. Priveam la tot acest traseu anevoios de până acum, la senzaţia de singurătate şi neadecvare trăită nu din cauza iubiţilor refuzaţi, plecaţi sau absenţi, ci din cauza acelor mulţi oameni din jur care nu mi-au înţeles strategia şi au încercat să îmi sugereze că e ceva greşit în independenţa şi solitudinea mea. Dar după toate ocaziile acelea chipurile ratate, adevărul e că nu văd în jurul meu prea multe cupluri fericite şi funcţionale. Tu le poţi număra pe mai multe degete decât cele de la o mână? Aşa că îi mulţumesc vocii mele saturniene şi mă declar fericită cu ea, cea mai albă bilă din stilul meu relaţional. Când e în zilele ei bune, străluceşte de fermitate, responsabilitate în angajamente şi face minuni în oceanul de neseriozităţi şi perderi de timp din relaţiile epocii noastre.
Astfel, momentul zero este cel în care înveţi să vezi avantajele tiparelor tale, să le dai un curs pozitiv, dar păstrându-le fondul. Doar că acum sunt fericită cu stilul meu solitar nu înseamnă că de mâine mă voi transforma în sufletul petrecerilor frecventate la întâmplare. Ci mai degrabă că stau şi mai liniştită în pielea mea, dau tot ce pot mai bine din mine şi mă bucur de ce e, cum e. Apropo de asta:
Știţi că toţi misticii catolici, creştini, necreştini, indiferent de credinţă, indiferent de religie, sunt unanimi într-un singur lucru: că totul e bine, totul e bine. Chiar dacă totul este o harababură, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, în mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung să vadă că totul este bine, pentru că sunt adormiţi. Au doar un coşmar. – Anthony de Mello