Brăila, Dunărea, iubirea

Mi-am petrecut în mare parte vacanţele copilăriei în Bărăganul întins şi însorit, într-un sat brăilean spre care mă ademenea mai cu seamă iubirea neînchipuit de curată pentru bunicul de acolo, un om atât de simplu, cuminte şi frumos, încât pot spune acum că a fost cel mai fidel ocrotitor al sufletului meu în acei ani.

De-atunci, pentru mine, timpul lung, nesfârşirea, un continuum care se poate asemui doar cu răbdarea pământului sunt noţiuni pline de sens, pe care le recreez uşor ca stări prin simpla călătorie în amintirile acelor zile.

Dar, ultraprotectori, bunicii mei nu s-au aventurat cu nepoata prea departe de vatra satului. Deşi o intuiam mereu familiară, Brăila, oraşul, mi-a rămas în acele vremuri neexplorată, vizitată doar rapid, de fiecare dată cu un scop practic, fără plimbări pe faleză, cum mi-aş fi dorit, chiar dacă ne despărţeau mai puţin de 50 de kilometri de la sat.

Aşa se face că astăzi mi-am luat revanşa şi am plecat spre Dunăre, ducându-i cu mine de dincoace de copilărie încântare şi promisiunea de-a o privi şi asculta cu toată inima.

Am descoperit un oraş fermecător, verde, cu copaci neasemuit de frumoşi, viguroşi, care emanau o liniştită siguranţă a veşniciei. Sunt multe case vechi, un amestec de trecuturi care care îmbie la freamăt şi dialog. Tu trebuie doar să intri într-o stare contemplativă naturală, iar restul magiei apare de la sine. În Brăila înveţi mai ales să asculţi.

Iar Dunărea, aşa cum am găsit-o în miezul duminicii de mai, este iubire.

A te lăsa suprins de fiinţa unui loc, a împărţi cu el darurile fiinţei tale păstrând o stare de receptivitate faţă de frumuseţile lui subtile – iată câte ceva din fericirile unui călător care se simte chemat de geografii discrete şi acceptă, cu reverenţă, invitaţia.