Călătorie

DSC00269Fiind o lucrătoare în utopii şi o încrezătoare în sublim varianta neortodoxă, m-am tot întrebat ce ne susţine invizibil, în imperfecţiunea fiinţelor noastre, să înaintăm, să sperăm, să căutăm mai bine. Ce facem noi de fapt aici, care e miza de dincolo de teste, de ce ne manifestăm în iluzia că există teste?

***

Din nou, stau în mintea acestui om care sunt, privesc prin ochii lui şi evaluez ce trăiesc prin sita unui sistem de gânduri şi simţiri – atât cât am reuşit până acum să le cizelez. Viaţa curge mereu, merge ritmic departe şi se repetă pe alocuri perseverent până reuşesc să mai asimilez câte puţin din toate, să mai ajustez, pe ici-colo, acest creier care există ca să materializeze pe Pământ ceva ce deja ştiu şi sunt într-o altă lume, pe care nu prea mi-o mai amintesc, dar o intuiesc când e linişte în mine.

Îmi place simplitatea din noi şi nebunia noastră frumoasă care doare tot mai atenuat înspre zero pe măsură ce ne apropiem de vremea nesfârşitelor iertări, a înţelegerii curate, a iubirilor de dincolo de timpi, spaţii, dinamici şi poveşti de viaţă.

Ştiu că ţesem la un plan în care fiecare dintre noi e ochiul central, că împreună suntem o caravană care străbate munţi şi văi, vremelnicii şi permanenţe, anotimpuri şi dimineţi, căutând un loc pe care să îl numim, în lumea aceasta, acasă. Dar mai ştiu şi că, deşi îl căutăm împreună, strategia este să îl găsim interior şi individual, într-o frântură de fiinţă omenească prin care priveşte un Eu întregit.

Desigur, în caravana noastră suntem de multe feluri. Însă mai presus de clasamente şi departajări, trăim toţi călătorii pline, avem sens şi suntem susţinuţi pentru că există un plan, e de bine şi ne ţinem, poate fără să ştim încă, de el.

14 august 2014

Articolul precedent     Articolul următor