Cameleonic

M-am uitat astăzi pe blogul meu de la începuturile lui până în prezent şi m-a cuprins o stare că ce-a fost mai greu a trecut.

Apoi mi-am dat seama că pot să îngrop melancoliile, nu pentru că mi-aş fi pierdut capacitatea de a le simţi, ci pentru că acum ştiu ce să fac cu ele şi cum să le transform, trecându-le prin echilibru, în bucurie.

Mai apoi m-am gândit la toate cele cărora le spunem respingere, abandon, trădare şi am zâmbit pentru că si cu ele stiu mai bine ce să fac acum. Oricât de fascinant de melodramatică e telenovela, rostul e unul singur – să ajungem să ne vedem pe noi, cât de frumoşi suntem şi cât de şi mai frumoşi putem fi. Şi-atunci se-ntâmplă o altă vrăjitorie: începem să simţim viaţa, să devenim una cu ea.

Fără să ştiu exact de ce, acum vreo doi-trei ani m-am aciuat pe lângă fotografi, m-am jucat de-a pozele vânate pentru sufletul meu şi pentru rasplata acelor profi şi colegi care îmi făceau loc în spatele ochilor cu care vedeau ei frumosul. Ştiam că e o pistă pe care trebuie să merg nu pentru alţii, ci doar pentru mine, dar cu toată bucuria regăsirii acestor prieteni, cu toată energia aceea colosală pe care o stârneam împreună noi, fotografiile mele îmi lăsau o senzaţie de tras de păr şi de eşec.

Pentru că strategia era greşită.

Pentru că abia acum am ajuns să creez atâta încredere în viaţă încât să ma arunc în ea cu ochii proprii deschişi la minunăţiile din care e ţesută.

Recent mi s-a întâmplat ceva neaşteptat, deşi o auzisem şi la scoală: am început să ies la fotografiat fără aparat. Mi-am permis să privesc în ritmul meu, să mă opresc în mijlocul străzii şi să mă contopesc, cameleonic, cu culorile şi zgomotele ei. Să-i ating, dincolo de dinamica palpabilă, dinamica subtilă, farmecul nevăzut. Să schimb perspectiva şi să mă bucur de pictură, fiindcă-i genială peste tot.

16 octombrie 2012