Ce cadouri ne mai facem?

Decembrie, în zilele noastre, vine cu bucuria, goana, dilema şi, uneori, angoasa cadourilor. Un moment potrivit pentru bilanţ: cum ţi s-a mai îmbunătăţit în ultimii ani capacitatea de a ţinti darul potrivit pentru omul potrivit? Te pricepi să personalizezi cadouri? Ce primeşti cu dragă inimă şi cum ştii tu să oferi din suflet?

Pentru mine, cadourile memorabile se împart în mai multe categorii. Unele m-au surprins sub forma unui gest inedit, cum ar fi vizita neanunţată a soră-mii de ziua mea anul acesta, când au fost nămeţi mari, într-o după-amiază oarecare de miercuri. Trebuie precizat că sora mea este o soră foarte ocupată, iar în privinţa surorii ei mai degrabă primeşte vizite decât le întreprinde. Aşa se face că nu ştie foarte precis unde locuiesc, la ce scară, etaj, interfon. Dar, mânată de demonul inspirat al cadourilor suroriceşti, a nimerit fără să se dea de gol, iar surpriza i-a reuşit cu brio şi aplauze.

Alte daruri surprind prin ideea obiectului în sine şi nu-s deloc mulţi cei ce ştiu să te citească şi să-ţi ofere chiar ceva insignifiant ca preţ, însă perfect asortat cu tine. Mi-a plăcut mult să primesc de la o prietenă, acum mai mulţi ani, un copac pe care l-am plantat într-o sâmbătă de voluntariat alături de iubitori ai pădurilor şi verdelui proaspăt.

Prietena care m-a însoţit în acea acţiune civică lăsată cu multe bucurii şi febră musculară (altă prietenă decât cea care îmi dăruise copacul) m-a învăţat în această viaţă perfecţiunea cadourilor care sunt şi utile, şi fine, şi de calitate. Cadourile acelea care-ţi amintesc că din când în când îţi şade bine să te respecţi sau să îl onorezi maxim pe celălalt fără să te gândeşti nicio secundă la bani.

Şi apoi mai există – cu o piaţă din ce în ce mai vie din fericire – cadourile unicat, la meşterirea cărora ai participat şi tu, cel puţin parţial. Sunt cu totul altceva, conţin o vibraţie mai intensă, sunt prin ele însele un întreg univers. Chiar dacă talentul tău şchioapătă şi nu îţi iese ca în vitrină, se simte altfel când oferi ceva la care ai contribuit cu timpul, îndemânarea, creativitatea ta.

Am în frigider dulceaţă de prune cu nuci fără zahăr făcută de cumnatul meu în timp ce învăţa pentru un examen greu. Împodobesc fiecare Crăciun cu un con de brad cerat făcut de o prietenă care ştie să facă şi păpuşi pentru copii şi multe alte minunăţii. Am o scoică mare pe care altcineva mi-a urat cu carioca echinocţiu bucuros! în pragul unei primăveri trecute. Am desene de la Andrei şi felicitări făcute de Maria. Fostul telefon al mamei lor (aceeaşi soră-mea), în care mi-a lăsat şi câteva fotografii de familie. Am o plapumă de lână făcută de mamaia Chira. Ştergare de la Iţo-Iţo, cum îi spunea Maria străbunicii ei. O ie de la Roxana, despre care voi mai povesti aici. Un fular mov lucrat de Flori. Şi câte şi mai câte!

Prietena de mai adineauri, cea cu cadourile fine, a făcut mai demult câteva păturici pentru nişte copii ai apropiaţilor ei. Mi-a plăcut mult ideea şi i-am călcat pe urme anul acesta cu două capodopere croitoreşti, din meritul rudelor de pe linie maternă, care m-au învăţat de mică să cos şi să tricotez. Când lucrezi personal la un cadou pentru cineva, cred că se petrece o magie şi se creează subtil o legătură cu acel om. Prima păturică am făcut-o pentru un fiu de inginer. Mai întâi a trebuit să repar ceva la maşina de cusut pentru a putea demara operaţiunea. A doua păturică – de fapt, pătură în toată regula – am făcut-o pentru Maria, care are Venus în Fecioară, un semn al preciziei milimetrice, şi Marte în Taur, un stil de acţiune robust, constant. Aşa m-am şi simţit lucrând la păturica ei: a fost o operaţiune de durată, pentru care mi-am dozat echilibrat răbdarea, atenţia şi efortul, iar la ultima cusătură, exact în milimetrul potrivit, s-a terminat şi aţa de pe suveică. Mai trăiesc acest sentiment de conexiune şi de împrumut subtil şi când lucrez la abajururi sau la astrograme scrise.

O altă povestioară care îmi vine în minte pe această temă este următoarea: soţia inginerului, mama tipului în vârstă de două luni pentru care am făcut prima păturică, are o prietenă de suflet pe care am cunoscut-o acum trei veri, când i-am vizitat în Hunedoara. Fata aceea, un ghem de foc şi de pasiune, ne-a condus într-o zi într-un sat din Ţinutul Pădurenilor, în curtea unor cunoscuţi de-ai ei. Acolo a pus la cale un moment memorabil: împreună cu gazda, m-a condus la lada de zestre a acesteia şi m-a poftit să mă îmbrac, pentru o ședință foto improvizată rapid, într-un port popular din acela cum se făcea pe vremuri la sate. Niciodată nu am mai trăit aşa o senzaţie că am pe mine haine vii! O comoară. O mică ladă de zestre, incomparabil mai valoroasă decât trei şifoniere cu haine de firmă cumpărate din cele mai mari mall-uri.

Trăim într-o lume plină ochi cu obiecte. Ţi se întâmplă să intri în magazine aparent interesante şi să ieşi pentru că un nu ştiu ce din atmosfera de acolo nu ţi-a plăcut? Ţi se întâmplă să te bucuri că ai dat mai mulţi bani pe un lucru pentru că ai simţit plăcerea de a contribui la răsplata creatorului său? Să ştii când de undeva nu primeşti doar obiecte tranzacţionate pe un simplu suport marfă-bani, ci şi pe un schimb onest de emoţie între tine şi vânzător? Cum alegi să cumperi, să oferi, să personalizezi?