Pentru reverenţa cu care plec la drum şi păşesc printre cotloanele lor, mereu destinaţiile mele de călătorie mă răsplătesc generos cu sincronicităţi fericite, vânt prietenos, soare şăgalnic, oameni amabili şi o bogăţie de stări fermecate, trăite în preajma vreunei case vechi, vreunui copac, vreunei ape sau pietre eterne.
În Constanţa merg des, de multe ori neînsoţită, ca să îmi port liniştită dialogurile cu marea, nisipul şi cerul. Nerăbdătoare, îmi vine de fiecare dată să alerg direct pe plajă şi să o umblu mult, mult. Probabil că aş putea să merg neîntrerupt pe lângă mare o zi şi-o noapte şi iar o zi. Pentru acest aprilie am avut totuşi chemarea străzilor şi a oraşului, iar sub acelaşi cer de lângă mare am stat de vorbă cu case vechi, contururi şi contraste în geometrii şi culori ce doar în Dobrogea se pot vedea şi simţi aşa.
În pauzele dintre revenirile la Marea Neagră, în Bucureşti sau cine ştie unde mă mai aflu, îmi amintesc de zisele lui Baudelaire şi le rostesc fericit mie şi altora pe care-i ştiu bucuroşi de incantaţia aceasta:
Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea!
Câteva impresii dobrogene:
- O faleză
- Un centru vechi
- O casă verde
- O moschee
- Încă o casă verde
- Şi, în sfârşit, plaja largă
