Nu ştiu cât de reală reuşesc să fiu visând, dar eu visez necontenit la ce şi cum ar putea fi, la când şi cum aş putea deveni o variantă îmbunătăţită a omului din mine. Au fost ani întregi în care am visat viaţa mai mult decât să o simt din plin, ani de refugiu în imaginaţie pentru a putea rezista prin ţepii ei şi prin haos. Acel tip de visare a fost unul atât de deconectat de la prezent, atât de scump plătit printr-o alunecare a timpului printre degete, încât mă mir că nimeni din jurul meu nu a ştiut cât eram de ruptă de pământ şi de absentă de la mine. Acel tip de visare seamănă cu un drog şi este toxic pentru că nu porneşte din centrare, ci din împrăştiere şi din fugă. Numesc aceasta calea greşită a neptunianului din noi. Dar câteodată doar de un fir atât de fin şi iluzoriu te poţi agăţa şi sigur e bun şi el dacă nu ştii altfel, măcar pentru un timp.
Uneori se merge prea departe, se cade în gol, alteori firul rezistă.
Închid ochii şi mă adâncesc înăuntru, acolo unde este un spaţiu neîngrădit, aprins într-un joc de lumini scânteietoare, un voal indestructibil, o perfecţiune ultimă pe care ştiu astăzi că o avem cu toţii în noi. Acolo totul devine clar, posibil şi trezitor. De la nivel de esenţe visez alinierea perfectă între realitate şi aspiraţie, între unu şi infinit, între acum şi permanenţă. Uneori îmi transform înclinaţia spre visare într-o atitudine strategică şi o planificare detaliată a paşilor de urmat în programul zilei. Dar tot mai mult mă trag spre ele impresiile nemăsurabile, desprinderea de registrele prea strict materializate.
Mulţumesc tuturor oamenilor mai practici decât mine şi mai prezenţi la conţinuturile vieţii tangibile. În ansamblul poveştii, acolo unde suntem interconectaţi şi ne ajutăm unii pe alţii printr-un schimb de energii şi de completări, contează mult pentru neptunieni să primească suficient sprijin de reţea de la cei stabili, împământaţi, reali.
Printre toate acestea, neptunienii pun la bătaie nebunia de a crede că orice este posibil şi astfel, dacă visează cu stil, dau de ştire în reţea că toate drumurile ne sunt întotdeauna deschise. Pentru neptunieni, totul ţine de o chimie între prea mare sensibilitate şi idealuri, totul ţine de măiestria unor impresii interioare mişcătoare ca înaintările unei ape şi a ştiinţei de a te lăsa fermecat. Nebunesc de liber, pe muchie de cuţit între real şi fantezie, neptunianul din noi presimte mereu că poate aparţine doar cerului şi neîngrădirii.