Pentru Maria, care se gândește de multe ori la timp
*
Am început ziua într-un „Deschide uuuuușa, creștineeeee!” înnebunitor, lălăit parcă din ambiție la fiecare etaj din cele zece. Semn c-a mai trecut un an.
În anii mei mulți de corporație, aveam alt clopoțel care-mi amintea că s-a mai învârtit o dată roata calendarului: metroul gol. În perioada sărbătorilor de iarnă, nu îmi prea puteam lua concediu, așa că mă bucuram de concediile altora mergând spre serviciu fără îngrămădeala obișnuită a orelor de vârf bucureștene. Anul zbura repede: birou – pat – birou – pat, niște vacanțe, iar muncă și oboseală, stres, hazul de zi cu zi printre colegi corporatiști simpatici, tracasarea relațiilor cu colegi mai puțin simpatici și-apoi pac! marea satisfacție a metroului liber între Crăciun și Revelion.
„Ia uite, a mai trecut un an!”, îmi ziceam, iar roata timpului nu contenea să se învârtă. Birou – pat – birou – pat, niște vacanțe… și pac! metrou liber, am mai încheiat un calendar, Crăciun fericit, la mulți ani, birou – pat…
Caruselul acesta al timpului mă cam înspăimânta când aveam mintea suficient de limpede să cuget la ce se alege în ansamblu de viața mea. Nu mi se părea că îmi irosesc anii muncind, dar ritmul trecerii devenise atât de rostogolit și greu de stăpânit, încât parcă trăiam în afara mea. Teoretic, până la pensie mai aveam vreo 30 de ani. Practic, simțeam că ei mi se vor părea la final, privind în urmă, doar ca o zi mai lungă, presărată cu unele frimituri de metrou liber.
Ce-am învățat până acum despre timp?
* Că trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi reparat, descifrat mai bine, vindecat și pus în valoare. Asta înseamnă că uneori trebuie să-ți petreci prezentul investigând trecutul, stând printre amintiri, reintrând în emoții mai vechi. Altfel, ce rămâne îngropat în inconștient îți afectează oricum capacitatea de a te bucura de prezent.
* Că viitorul nu poate fi ghicit punct cu punct fiindcă, cel mai probabil, nu e deja scris punct cu punct. Iar dacă sunt anumite puncte din viitor deja scrise în prezent, rareori îți este cu adevărat benefic să le știi.
Tocmai de aceea las din nou scris aici negru pe alb că eu, în calitate de astrolog, habar n-am dacă la anu’ te vei căsători, te vei îmbolnăvi, vei lua examenul de capacitate sau te vei muta în China. Nu sunt clarvăzătoare, nici agenție matrimonială.
Am învățat că unii oameni ajung să își fenteze timpul încercând să îl cunoască dinainte, iar frica asta de imprevizibil le fură prezentul. Să vrei să-ți controlezi în felul acesta viitorul e ca și cum ți-ar fi frică de tine și de viața ta.
* Că ceea ce pentru unii e o pierdere de timp pentru alții e cea mai mare comoară. Că nimeni nu știe mai bine ca tine ce ți-e potrivit să faci cu timpul tău.
* Că timpul nu trece la fel pentru toți. Nu trece la fel nici pentru același om, de la o zi la alta. Este fascinant cum ceasurile respectă unități de măsură universale și totuși aceste unități se simt infinit altfel de către oameni.
* Că sunt mai liberă și acordată la melodia mea interioară de când nu mai port ceas la mână, deși am rămas la fel de punctuală și de eficientă.
* Că sunt foarte prețioase minutele de fericire și de plăcere, dar că nu pot fi permanentizate prin agățarea de distracții sau de relaxare. Observând ciclicitățile timpului, am dezvoltat o mai mare toleranță față de etapele dificile. Nimic nu durează la nesfârșit. Paradoxal, mi se pare și că nimic nu dispare de tot. Pentru mine, trecerea este mai degrabă o perpetuă transformare decât conținutul dintre început și sfârșit.
* Că prezentul mă unește cu toți oamenii de pretutindeni prin respirație. Bunăoară, dacă mi-e dor, mă pot simți aproape și de un prieten din India, știind că fix acum facem amândoi același lucru: inspir, expir. Noi și tot restul omenirii.
* Că uneori trecutul îmi vorbește într-un mod misterios. Un loc, un obiect, o poveste despre cineva care a trăit demult sunt suficiente pentru a reactiva ceva din energia acelui cândva, care poate încă nu și-a încheiat rostul și croșetează, pe nesimțite de către cei mai mulți, la modelarea prezentului și viitorului.
Oare un soldat care moare într-o bătălie pierdută pe nedrept e doar atât, o viață curmată brusc? Sau pecetluiește așa o protecție, o victorie care se va împlini la vremea ei?
Câte fapte bune, victorioase prin curățenia lor, nu așteaptă în banca eterică de protecții pe care cei de dinainte le-au creat pur și simplu trăindu-și timpul lor? Și câte fapte nedemne din trecut nu și-or cere încă redresarea, apăsându-ne prezentul?
Am învățat că timpul trebuie înțeles și vindecat, iubit, pregătit, trăindu-ne azi pe noi înșine cât putem de frumos și drept.
Fiindcă nu știu sigur dacă voi mai avea timp să scriu aici până la anu’, vă doresc, dacă e cazul, metrouri libere, să nu fiți anxioși când stați față în față cu viitorul și să vă fie presărate sărbătorile doar cu colinde frumoase!