Comori

Azi ne petrecem munca în faţa calculatoarelor, odihna în case accesorizate cu fel şi fel de chestii şi chestiuţe, şuetele la terasă. Asta în timp ce în parcuri suntem ameninţaţi cu Nu călcaţi iarba!

Nu, n-am de gând să scandez îngrijorată lozinci ecologiste.

Tataia Nicu avea şapte clase, mamaia Chira are vreo două-trei. Tataia Toader ajunsese până la statutul de contabil la C.A.P., mamaia din partea lui nu ştiu ce şcoală are, dar, oricâtă o fi, o aplică de-o viaţă tot pe câmpuri. Când mă deportau ai mei vacanţele la ţară mă cam strâmbam pentru că am în mine din faşă nevoia de diversitate şi pe-acolo nu mi-o liniştea nimeni. Preţioasă n-am fost niciodată, dar nerăbdătoare, da. Nu le-aveam încă pe astea cu un fir de iarbă e altfel decât toate celelalte… 

La şcoli m-am dus cu mare elan. Cuvintele multe si lecţiile îndesate în capul meu de copil ţintuit în bancă mi-au exersat o parte a creierului şi n-o regret, cu toate că acum am mintea să văd cât de obositor, aberant şi forţat era sistemul pentru firea mea. În timp, cunoaşterea mi-am tot prelucrat-o, am trecut prin botezul post-universitar, apoi corporatist, ajungând până în zilele noastre când îmi cercetez dilemele pe terenuri de graniţă.

Pe tot traseul ăsta, eu, exploratorul plecat în misiune, întâlnesc oameni mulţi. Şi pe măsură ce călătoria mea devine tot mai lungă şi plină de peripeţii, mă apucă o bucurie răcoritoare fiindcă încep să simt pe fundal ritmul drumului de revenire acasă, la răspunsurile pe care tataii şi mamaiele mele nu numai că le-au găsit fără crize sofisticate în ei, dar le-au şi exemplificat pe viu.

Departe de ultracizelarea urbană, diplomată şi abstractă, echipa mea de bunici dintr-o bucată au fost cinstiţi, de încredere, de acţiune. Indiferent cât de mult ne adâncim în tehnici şi practici rafinate, ele au valoare când le păstrăm în coerenţă cu un comportament de om între oameni. Sigur, suntem o amestecătură de poli opuşi, încă nu am învăţat cum să ne mulţumim concomitent toate fragmentele, însă cel puţin asta am înţeles: ele se pot intersecta într-o realitate curată şi palpabilă ca iarba verde. Biroul, electrocasnicele, viaţa mondenă nu sunt ispite diabolice, dar nici scuze pentru deraierea de la cuvânt dat – cuvânt respectat sau altele din aceeaşi colecţie.

Tataia Toader sta seara şi bea ţuică. Mâine mergem la vie, ordona el în timp ce eu visam la cada de acasă. Azi îi mulţumesc pentru că nu m-a lăsat să mă rătăcesc între hârţoage, mi-a pus sapa în mână şi m-a învăţat să caut pe pământ şi în filozofii de viaţă tot iarba verde.

21 aprilie 2013