Copilăreli

Ca un ecou la articolul de astă-vară despre ruj şi presiunea de a te conforma la căsătorie (acesta adică), îmi dădu prin cap azi să cuget la actul de a deveni părinte. Şi-n stilul scrierilor mele uşor extremiste, am să enumăr mai întâi ce mă sperie la acest subiect, apoi ce mă minunează, subliniind că îmi permit doar păreri, neavând copiii mei, admirându-i detaşat pe ai altora.

  • Mă trec fiori când aud femei pătrunse de un aşa-zis instinct matern afirmând că îşi doresc atât de arzător un copil, încât nici nu contează chiar mult cu cine îl fac – la o adică, şi-l pot creşte şi singure. Nu ştiu dacă să le consider inconştiente sau mai rău de atât. Cum să-ţi privezi copilul de un tată bine ales? Şi ce te faci dacă alegi unul destul de îndoielnic, iar copilul vine pe tipologia lui? Chiar crezi că poate fi doar al tău? Sigur că viaţa este surprinzătoare şi te poţi pomeni oricând mamă singură, dar să mai şi premeditezi una ca asta…?! (Nu am întâlnit multe cazuri, dar au fost câteva.)
  • Nici copiii mai mulţi decât poţi gestiona cu o atenţie distributivă bine repartizată nu îmi par o idee prea strălucită, doar ca să se aibă unul pe celălalt sau din cine ştie ce alte motive. Rezumă-te la unul dacă ăsta ţi-e stilul, fă doi dacă te poţi împărţi în mod egal între ei şi te-ar bucura cu adevărat, gândeşte-te foarte bine de la al treilea în sus!
  • De ce oare se dulcegăresc forţat atâţia oameni mari când vorbesc cu bebeluşii şi stâlcesc cuvintele în faţa lor?
  • De ce se aglomerează adesea casele unde sunt copii cu jucării zgomotoase, prea multe, prea de plastic? (Păstrez fermecată printre imaginile-amintiri de călatorie un atelier din Lisabona unde o doamnă, Julieta, stătea la o masă de lucru şi făcea manual păpuşi de felurite forme şi culori. Nu e nevoie de plastic.)
  • De ce unii adulţi îşi văd copiii ca pe nişte table goale, nescrise?
  • A căpătat amploare acum ideea, absolut admirabilă până într-un punct, de a nu impune copiilor restricţii, de a nu le bloca exprimarea liberă, spontană, creativă. Mi se pare minunat, însă doar dacă nu se alunecă în lipsă de structură şi în indulgenţă faţă de alint. De la intenţia de a nu crea copilului traume până la a-l priva de disciplină pare a fi un drum presărat cu fel şi fel de răstălmăciri.

***

  • Unul dintre bunicii mei, un om în general iute şi aspru, se însenina brusc în preajma copiilor. Îi onora, îi trata ca pe nişte maeştri, indiferent ai cui erau şi cum se pomenise el lângă ei. Am început să îl înţeleg tot mai bine, căci mai ales copiii veniţi în ultimii ani se simt ca nişte luminiţe, câmpul lor e puternic, îţi activează iubiri pe care nu te credeai în stare să le simţi.
  • Zilele acestea, o fetiţă pe care abia o cunoscusem mi-a făcut un compliment ce m-a luat prin surprindere. Comentând întâmplarea cu mama ei, mi-a motivat: “Pentru că a simţit că o accepţi”. Da, acceptarea este o cheie. Să îi lăsăm să fie ei, să le respectăm fiinţele deja scrise cu preferinţe, dorinţe, strategii de viaţă! Nu sunt table goale, sunt deja individualităţi.
  • Ce fascinanţi sunt copiii aceia mici de tot, care încă nu ştiu să vorbească nimic, dar te supun unor priviri pătrunzătoare de detectiv şi parcă te dezgolesc de toate măştile pe care ţi le-ai elaborat în anii tăi mulţi! Nu sunt table nescrise…
  • Au pielea cea mai fină şi degete micuţe şi părul moale şi dinţi răzleţi care se văd la câte un râs în hohote pornit de fiecare dată din ceva simplu de tot.
  • Şi-ţi amintesc că ceva din tine rămâne ca ei întreaga viaţă şi că din interiorul acela izbucneşte, zglobie, fericirea ta.

<   >