Cuvintele contează

Se vorbeşte mult pe lume. Adesea prea mult, prea risipitor, prea găunos şi insipid. Dar ce am fi fără cuvinte? Cum ne-am petrece pe noi înşine fără sunetul literelor împreunate, ce fel am auzi fără vibraţiile vorbei? De fapt, eu una zic că e posibil să înţelegem totul în afara cuvintelor, poate chiar mai bine decât prin mijlocirea lor, însă doar ele reuşesc să ne menţină conectaţi şi uniţi pe un anumit nivel al firescului, realului, prezentului. Şi fără atâtea nuanţe din inima cuvintelor, n-am fi oare mai săraci şi neştiutori în ascultare?

Am să vorbesc aici despre variaţiuni pe tema cuadraturii Lună-Mercur, însă doar atât voi pomeni astrologic. Restul este despre viaţă şi încolăcirile ei.

În foarte mare măsură, m-am simţit un copil neascultat cu adevărat, dus cu vorba printre mici fente şi promisiuni neonorate, făcut să tacă sub presiunea unor ameninţări considerate pe vremea mea metode îndreptăţite şi prevăzătoare de educare, mai ales atunci când deveneam prea incomodă cu observaţiile şi întrebările. Ca circumstanţe, nu era nimic spectaculos între toate acestea şi sunt convinsă că cei mai mulţi copii primeau tratamente similare fără vreo intenţie conştient negativă din partea celor mari. Aşa se proceda atunci la scară largă. Îi spuneai mici minciunele ca să nu mai plângă, convins că oricum uită în jumătate de oră; ţipai la el dacă ţipa şi îl reduceai la tăcere; îl făceai să creadă că e ceva ruşinos în orice subiect tabu şi scăpai elegant de interogatorii care te-ar fi pus în dificultate. Nu mai critic şi nu mai reproşez aceste trecuturi, însă am nevoie să spun lucrurilor pe nume ca să le pot transforma în ceva de bine.

La mine s-a mai întâmplat în plus şi că tata, de la care am concluzionat că am moştenit plăcerea vorbei, a gramaticii şi-a jocului cu cuvintele, a murit demult şi astfel am rămas fără cel mai valoros partener adult de dialog. Când cobor în mine, încă mai găsesc un copil panicat de-atâta nesatisfacere a setei de limbaj bine mânuit şi de-atâta nestat de vorbă. Nu orice fel de vorbă. Mi-a fost mereu sete de o vorbă care te ajută să te extinzi, să crezi în tine, să vezi viaţa luminoasă. Azi înţeleg că fondul îmi aparţinea încă de dinainte de naştere, că am venit cu aşteptarea temătoare de-a fi ignorată şi redusă la tăcere. Că eu sunt marele vorbăreţ din viaţa mea şi marele mut. Că eu îmi pot ascunde fricos emoţiile în spatele unor construcţii de palavre.

Mi-e dor de tatăl meu şi de tot ce-aş fi putut vorbi cu el în anii ce s-au scurs.

De dinainte să învăţ să vorbesc m-au rănit prea tare toate minciunile şi angajamentele neonorate, oricât de neînsemnate ar fi apărut ele în ochii celor ce le încălcau.

M-au lovit mai tare ca o palmă aspră toate dezacordurile, înjurăturile şi incoerenţa verbală la care am fost martoră vreodată, precum şi toate greşelile flagrante de ortografie care mi-au ajuns în faţa ochilor.

Nu mă refer la o mânuire de elită a limbii române, ci la una de bun simţ ce se educă în primii ani de şcoală, apoi toată viaţa prin lectură şi dialog îngrijit. Şi nu mă refer la oamenii care nu au avut şansa materială sau a circumstanţelor la educaţie, ci la cei care au avut-o, dar au desconsiderat-o cu delăsare.

Din tot acest buchet de nemulţumiri şi de frici, din toate discuţiile pe care a trebuit să le redirecţionez în interior, s-au născut totuşi şi răsplăţi. Am căpătat curajul să îmi exprim emoţiile. Ştiu şi să le iscodesc mai bine în gând până când ajung să le pricep, fără să le revărs grăbit în cuvinte prea nervoase. Vorbesc şi tac mai eficient, la momente mai potrivite. Atrag cărţi care-mi ajung direct în suflet. Câteodată mi se pare că am umor şi povestesc bine. Alteori simt cuvintele ca pe nişte fiinţe vii, care mă încântă şi răscolesc fericirea mea cea mai mare. Iar prin cuvinte, prin conversaţii cotidiene de buzunar, mă construiesc într-un om suficient de prietenos cât să se simtă şi alţii în largul lor pe lângă mine. La asta folosesc, cred eu, micile schimburi de cuvinte, un ce mai faci, un noapte bună.

Sunt multe paliere ale comunicării, cuvintelor, tăcerii, înţelegerii şi ascultării. Pledoaria mea este astăzi pentru exprimarea curată, sinceră şi fluentă a mesajelor de zi cu zi menite să creeze un flux al normalităţii şi apropierii omeneşti. Cuvintele contează.