De-ale lumii vorbe de duh

Călătorii. Treceri de hotare. Clasice – pus piciorul pe alte meleaguri decât strada ta. Simbolice – mers cu mintea departe, inventând teorii, adresând întrebări universului, răspunzându-ţi prin presupuneri tot tu. La drum te reîmprospătezi şi eşti mai dispus să contempli oamenii noi. Iar de la câte un străin parcă şi mai uşor reţii atunci vorbe de duh. Puţinele cuvinte ce se schimbă între voi tind să se aşeze în fiecare ca răsunetul unui gong. Îl vei auzi, reverberând, şi peste ani.

Nu toţi pe care-i voi cita mi-au ajuns în viaţă prin ocazii de călătorie. Unii nu mi-s deloc străini, ci apropiaţi de zi cu zi. Am reţinut în schimb de la ei toţi diverse replici pe care le port cu mine pe toate drumurile vieţii şi care-mi transformă uşor starea în echilibru atunci când mă rătăcesc de centru.

  • De la o prietenă am auzit că unei colege de şcoală unchiul ei i-a spus aşa: “Să nu dai niciodată totul altui om! Întotdeauna să păstrezi din sufletul tău ceva doar pentru tine.” Sau, altfel spus, nu avem dreptul să uităm de noi. Telenovelele sunt pline de contraexemple.
  • Ceea ce alt prieten de-al meu a formulat astfel: “Să nu te încrezi total decât în tine şi în Dumnezeu!” (fiecare să îşi aleagă propria definiţie a noţiunii de Dumnezeu).
  • Ceea ce, mai departe, îmi aminteşte de o profesoară foarte importantă în istoria mea de şcolar. Într-o zi ne-a spus că, pentru a nu se pierde, orice om trebuie să creadă în ceva, un ceva ce dă sens vieţii lui. Unii pot crede în artă, alţii în familie, alţii în muncă, alţii în adevăr etc. Important este să direcţionezi cumva acest avânt, această viziune pe care o numim credinţă.
  • O altă profesoară m-a uimit cu cuvintele următoare: “În viaţă, e mare lucru să ştii să şi primeşti.” Da, am observat şi eu că-i mare lucru să nu te împiedici de orgoliu, ruşine, autosacrificiu nebunesc sau alte impresii închipuite şi să te recunoşti demn de a primi – ajutor, iubire, prietenie, darurile vieţii.
  • În altă ordine de idei, altcineva mi-a spus odată că banii câştigaţi uşor se plătesc cel mai scump. Şi cu asta sunt de acord. Nu că aş încuraja la sărăcie. Nu. Dar fiecare om are barometrul lui interior care îi poate semnala, pe sistemul lui de valori şi de muncă, dacă s-a întins prea mult şi s-a pricopsit cu forme materiale nemeritate. Tocmai de aceea eu una nu duc grija niciunui corupt, niciunui lacom sau avar. Dacă aceia nu ajung să plătească prin pierderi financiare, urmăriţi-i mai atent şi veţi vedea că plătesc mai grav, prin nefericire şi deşertăciune.
  • Ţinea poate cel mai mult pe lume la onoare. Odată, tataia Toader, care era un impulsiv şi un justiţiar, s-a luat la harţă cu un cetăţean care nu mai ştiu de ce aroganţă se făcuse vinovat. I-a zis bunicul meu patern vreo două, la care împricinatul s-a răţoit ofensat: “Da’ tu cine te crezi?!”. La asta Toader Turcu a răspuns scurt: “Un om!” – vorbă de duh de colecţie şi de suflet.
  • Pe când mergea la grădiniţă, Maria, nepoata mea, a învăţat o formă de noapte bună! pe care o iubesc: “Să te scoale zorile!”. Parcă e o binecuvântare rostirea asta! Cel puţin pentru matinali, din ceata cărora fac parte fără probleme.

Cuvintele sunt vii. Ne pot scrijeli ca o sârmă ghimpată sau pot crea armonii în şi-n preajma noastră. Nu văd de ce-am fi mai puţin decât oameni care grăiesc în geometrii perfecte, înalte, neîntinate. Şi vorbele, ca şi tăcerea, pot fi de aur.

 

<   >