De gheaţă şi de foc

Dacă m-ar pune cineva să fac un top al cărţilor preferate, m-aş enerva şi aş ieşi rapid din joc pentru că sunt câteva pe care refuz să le compar şi să le prioritizez între ele. Cu unele cărţi e la fel cum e cu unii oameni: năvălesc în viaţa ta când credeai că ştii prea bine cine eşti, te provoacă la lărgirea perspectivelor, te înmărmuresc printre filele lor fascinante, te bucură şi te dor, te aleargă printre stări contradictorii, halucinante, te învelesc în îmbrăţişarea unui univers străin care dintr-odată devine şi al tău şi te transformă într-un eu mai frumos şi parcă mai întreg. Ultimele pagini sunt cel mai greu de dus; le-ai devora şi în acelaşi timp le-ai amâna la nesfârşit, doar-doar le poţi păstra neştiute, cu toată promisiunea acelui “mai urmează ceva”… La fel am ţine şi de oamenii pe care îi iubim neînchipuit de mult – vorba lui Gellu Naum, care a scris Zenobia, iar pe Zenobia aş ridica-o clar deasupra clasamentelor.

Dar dacă m-ar pune cineva să fac un top al cărţilor de istorie care m-au amprentat puternic, aş putea să răspund scurt şi vitezoman: 20 de ani în Siberia, pe toate locurile podiumului. E-adevărat, rapiditatea reacţiei mi s-ar datora parţial faptului că nu am gust pentru istoria în genul celei predate la şcoală, cu şiruri de evenimente filtrate sau nuanţate de diverse interpretări naţionaliste, deci oficial nu am citit decât istoria din manualele de elev. Cu 20 de ani în Siberia, însă, povestea este cu totul alta.

Nu am să-i intru în amănunte – poate o ştiţi sau poate veţi alege să o citiţi şi să vă lăsaţi transformaţi de ea, în caz că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi tresărim la lecturi similare. Dar e ceva în întregul discurs al acelei cărţi ce seamănă cu un foc viu păstrat nestins într-o întindere îngheţată, iar mie mi se pare că noi, cei de azi, semănăm adesea cu o întindere îngheţată pe unde, ici-colo, câte cineva devine scânteie şi începe să trezească vecinătăţile sale din prea multă uitare, din amorţire şi din frig. Acea scânteie se poate aprinde în oricare dintre noi şi, pare-se, în general se naşte ca reacţie la criză, presiune, pierdere.

20 de ani în Siberia este o carte scrisă cursiv şi magistral de o femeie cu câteva clase, deportată în 1940 împreună cu cei trei copii ai săi în gulag, unde au supravieţuit cu toţii în jur de două decenii, când au obţinut de la statul rus mărturisirea oficială că au fost deportaţi din greşeală. Cartea este formulată onest şi deschis, fără ocolişuri, dar şi fără lamentări exagerate. Şi tocmai de aceea o laud aici, pentru că ea conţine, din punctul meu de vedere, nu atât o lecţie de rezistenţă cât una de trăire a prezentului, a pornirii mai departe dintr-un impuls al renaşterii neobosite. Ca un arc, ca un hopa-mitică, dacă ştiţi jucăria aceea. Pentru supravieţuitori viaţa este un dat; se trăieşte cu ce aduce ea aici, acum.

În mijlocul celei mai mari nebunii, în cea mai stranie debusolare şi în cădere, există acea îndârjire cu care viaţa insistă să fie dusă mai departe. Am văzut – ce bine! – de multe ori acest miracol al tăriei noilor începuturi încăpăţânate, răsărite neaşteptat din disoluţie, din derapaj şi nemişcare. E ca un foc iscat din gheaţă. 20 de ani în Siberia nu s-au trăit pe roze, nici departe de foame, boală, pericol. (La finalul acelei cărţi mi s-a părut că noi, cei de acum, nu avem propriu-zis probleme.) Dar îndârjirea directă, alături de bun simţ şi omenie păstrate chiar şi în acele condiţii au făcut diferenţa şi au ţinut scânteia aprinsă. Să nu ne mire că ştim să continuăm să fim tocmai când credem că ne-am epuizat resursele! Abia atunci începem să ne prindem de ce suntem în stare, cu adevărat. Vorba primelor rânduri ale cărţii:

“Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” (Aniţa Nandriş Cudla)

 

<   >