Veghem. Şi suntem mulţi. Deghizaţi în oameni de rând care îşi văd de viaţă cu un simţ al datoriei faţă de bine, cu inteligenţa măcar de a căuta să aleagă drept şi mai ales cu credinţa în fericire şi altele de-ale luminii.
Unii veghem la bunul mers al familiei, alţii la ce trăim pe terenul muncii, alţii la înaintările cunoaşterii şi educaţiei, alţii la dezvelirea adevăratului trecut, adevăraţilor străbuni sau, alţii, la invenţii şi scopuri sustenabile pentru viitor. Cei mai mulţi nu ne dăm seama că veghem în felul nostru la ceva mai general decât universul individual care ne îngustează de obicei concentrarea la azi, aici, acum, eu. Dar cu fiecare alegere corectă, cu fiecare îndreptare a greşelilor trecute şi cu fiecare îndrăzneală spre a aduce în stare imaculată împrejururile tale, transmiţi ceva mai sus de-atât, contribui cu bine la un bine mai mare.
Doresc oricărui om să atingă punctul în care să priceapă cu fiece bucăţică din el că pe lumea asta singura cale funcţională spre adevarata fericire este să fii corect în cele mai mici detalii. Pentru că pur şi simplu aşa este eficient, pentru că orice măruntă abatere de la adevăr şi dreptate îţi va aduce consecinţe reglatoare. Nu e nevoie să ne speriem de ameninţarea pedepselor de orice fel sau de ruşinea păcatelor. Totul este mult mai simplu şi, la urma urmei, mai optimist: dacă ai fentat calea dreaptă cu bună ştiinţă, vei avea de învăţat redresarea, iar dacă ai fentat-o din inconştienţă…, vei avea de învăţat redresarea. Doar ca să poţi fi pe deplin foarte fericit. Atât.
Majoritatea suntem încă prinşi în aceste teme şi în jocurile autoîndreptăţirii, îngreunându-ne singuri depăşirea imperfecţiunilor prin ancorarea încăpăţânată într-o poziţie de victimizare: ce mă doare pe mine nu meritam să mi se întâmple, aşa că sunt îndreptăţit(ă) să lovesc înapoi.
În povestea Momo a lui Michael Ende este o scenă de mare valoare în care doi vechi prieteni, ajunşi între timp la război, îşi dispută îndreptăţirea după tiparul eu am făcut asta pentru că mai întâi tu mi-ai făcut ailaltă. Aşa şi noi, cu memoria prea scurtă şi limitată la faza de victimă, în încâlcirile cu duşmanii noştri şi duşmăniile lor atrase pe nedrept. Soluţia? Lasă pe seama legilor universale să pregătească celuilalt experienţele de redresare (şi nu le duce grijă că nu o fac suficient de repede, cum sau când vrei tu, mai ales că legile universale îi văd celuialt mai bine decât tine şi calităţile), iar tu asumă-ţi că ţi-ai creat singur orice bucluc şi concentrează-te pe impecabilitatea ta! Viaţa, universul, divinitatea şi noi toţi (în varianta luminoasă) vrem de la tine să fii fericit cu adevărat, iar cel mai eficient drum către aşa ceva este să manifeşti graţios corectitudinea la milimetru.
Spun că suntem mulţi care veghem la aceste îndreptări pentru că suntem mulţi cei care pricepem sau intuim aceste circuite ale aşa-zisului hazard, ale legii cauzei şi efectului, ale oglindirii dintre interior şi exterior. Nu suntem încă impecabili în marea noastră majoritate, însă cu binele de azi deschidem calea binelui mai larg de mâine, cu alegerea înţeleaptă de azi ferim din calea mâinelui ademenirile strâmbe. Şi-aşa, bine cu bine, lumină cu lumină, ne îndreptăm, ne fericim, ne întoarcem la adevărata putere din noi.
Nu cred în bine cu un suflet prea naiv şi roz-bombon. Eu cred în bine cu un strigăt puternic şi viu, cu nervul de a spune nu prostiei şi ineficienţei de-a alege, din cine ştie ce frici, cine ştie ce minciună… Eu cred în bine pentru că nu mă mulţumesc cu prea puţin, pentru că vreau ca mâine să fiu cu o măsură mai mult decât sunt azi şi pentru că în realitate, de când mă ştiu, mă deranjează foarte tare ineficienţa.