Fără emoţii am fi opaci, lipsiţi de culoare şi de căldură, am fi neoameni, probabil petrecându-ne timpul plictisiţi, uniformi, într-un prezent ambiguu, nedesluşiţi despre ce-i de făcut cu toate ce le numim viaţă. Emoţiile conţin tot trecutul nostru concentrat în inflexiuni schimbătoare şi se răspândesc incontrolabil în noi, răsărind de niciunde printr-un fenomen misterios care ne scapă de cele mai multe ori conştientizării. Emoţiile străbat zidurile logicii, dărâmă raţiuni construite în ani lungi de studii, facultăţi, doctorate, cariere. Te pomeneşti cu ele în tine, vrei, nu vrei. Şi-apoi, după un timp, zici că pleacă tot singure, tot în afara unei logici anume. Emoţiile se cunosc doar trăindu-le. Ne ridică în infinit sau ne coboară în disperare.
Alteori emoţiile sunt de zi cu zi, în porţii mai mari sau mai mici, din ingrediente repetitive, familiare: un fond interior mişcător, cu care suntem atât de obişnuiţi, încât ni se pare aproape static.
Emoţiile diferă prin calitate şi intensitate, iar noi diferim prin atenţia acordată lor, prin cât de repede şi des şi profund ne conectăm la ele; prin ce anume, mai precis, facem cu emoţiile noastre; prin cât de bine ne pricepem să le valorificăm.
Ţintind iubirea şi fericirea sinonimă ei, ne împiedicăm mereu de emoţiile negative, de derivatele fricii şi neiubirii, de-atâtea stări neplăcute, asemeni ghimpilor, de suferinţele mai mici sau mai mari ce domină frecvent registrele realităţii noastre sufleteşti. Şi-atunci, pentru că e nevoie de vindecare, deşi emoţiile prin excelenţă doar se simt şi sfidează logica, ajungem totuşi să gândim despre ele, să le căutăm explicaţii şi sensuri, să stăm de vorbă cu ele, să le numim, să le organizăm în categorii, să le ordonăm cronologic şi să le înţelegem istoria.
Pricepem astfel că e lipsit de eficienţă să reprimăm suferinţe, frici şi alte emoţii incomode. Acestea nu dispar, ci capătă forţă tocmai prin presiunea pe care o impunem neexprimării lor.
Apoi pricepem că emoţiile noastre sunt subiective, că de cele mai multe ori ne doare, de fapt, interpretarea pe care o aducem comportamentului cuiva sau unui episod de viaţă.
Mai pricepem şi că uneori emoţiile noastre au o acuitate genială, că sunt un instrument de o inteligenţă aparte. Emoţiile grăiesc şi adevăruri incontestabile, plăcute sau neplăcute şi, dacă nu încercăm să le amorţim cu amăgiri, ele produc în timp o transformare sublimă a durerilor în fire de lumină.
Pe traseul logic al înţelegerii emoţiilor, descoperim şi că, uitarea, reprimarea, înceţoşarea amintirii unei emoţii se întâmplă totuşi după un program coerent: ceva din noi ştie când psihicul nu ne este pregătit să integreze toată încărcătura emoţională a unui moment dur şi depozitează, până într-un viitor când vom fi devenit mai maturi, informaţia acelei trăiri complicate. Tocmai de aceea, marile traume, mai ales cele timpurii, se vor reanalizate periodic, asimilate şi rezolvate din paşi progresivi, pe măsură ce am mai construit în noi un plus de inteligenţă emoţională.
O alianţă între raţiune şi emoţie ne învaţă să stăm suficient de detaşaţi în faţa clocotului cât să nu suferim inutil, din simple sau ample neînţelegeri, din lipsă de comunicare şi din subiectivism. La fel cum aceeaşi alianţă ne ajută să stăm departe de teoriile prea reci şi de o viaţă ca de metal, apăsată de rigorile insensibilităţii, golită de muzică şi de variaţiuni interioare.
Apa şi aerul – feminin şi masculin – emoţia şi gândirea – două elemente aparent contrare, întotdeauna chemate la reconciliere şi ajutorare reciprocă.