Falsele sminteli

câte nu se întâmplă în noi şi le uităm acolo ca într-un ghizodan

şi fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii…

(Gellu Naum, Domeniul presimţirilor)

 

Străbunica mea Caterina dădea în bobi. Şi o nimerea cel puţin bine.

Pe bunică-mea am visat-o într-o noapte lângă un copil mic, apoi în altă noapte îmbrăcată într-o rochie albă nouă. Peste câteva săptămâni şi-a lepădat, cum s-ar spune, haina acestei vieţi, cu precisă potriveală cât să n-apuce o înmormântare crispată pe timp de pandemie.

Bunică-mea cealaltă îmi spunea prin iunie privind la salcâmii încă înfloriţi că ăsta-i semn de toamnă lungă.

Uneori îmi apar în minte, insistând, cuvinte fără legătură cu contextul, ca nişte musafiri nepoftiţi pe firul gândurilor de moment. Am învăţat să le observ şi să le reţin pentru că, invariabil, peste câteva ore, uneori zile, aflu sau se întâmplă ceva neobişnuit care leagă într-o secvenţă logică acele cuvinte aparent neordonate. Ceea ce mă face să mă întreb cât de puţin am înţeles, oare, despre vorbăria fără sens a oamenilor pe care îi internăm la psihiatrie. De fapt, am şi citit pe tema aceasta o carte foarte interesantă pe care v-o recomand, Kundalini – Psychosis or Transcendence?, autor Lee Sannella. Nu că n-ar exista pe lume şi bolnavi veritabili, dar aici se vorbeşte cu exemple reale despre oameni care s-au crezut şi au fost crezuţi în pragul nebuniei, când tot ce a urmat până la urmă a fost o trezire zdravănă, activarea unor capacităţi extrasenzoriale sau vindecări emoţionale puternice. Protagoniştii parcă trecuseră printr-un upgrade ce-a debutat cu un haos general, o ieşire în afara vechilor limite ale sinelui şi o slăbire, înfricoşătoare pentru cel în cauză, a autocontrolului. Ulterior s-a reaşternut peste acele persoane normalitatea, dar o normalitate mai clară şi lucidă decât înainte.

Alteori mi se întâmplă să mă trezesc spre dimineaţă prea devreme şi, tot parlamentând cu somnul să mă adoarmă la loc, mă pomenesc în starea aceea foarte vie de visare conştientă când te simţi ieşit din corp, stare despre care puţini oameni vorbesc, deşi în lume există institute special dedicate cercetării fenomenelor de soiul ăsta, de altfel deloc rare. Academic, pare că li se spune dedublare astrală sau decorporalizare, uzual sper să aveţi şi voi parte de ele, că-s tare interesante!

Pun preţ pe inteligenţa logică, pe matematici şi pe structura ordonată a ştiinţelor exacte. Nu-i cred pe cei ce susţin dur că asta nu te face cu adevărat deştept şi că nu te învaţă să iubeşti, să fii fericit, să fii bine. Poate că nu e suficient, dar nici degeaba nu-i în niciun caz. Pentru că am văzut prea mulţi oameni sensibili transformându-se în mici monştri manipulatori sau suferind mai mult din închipuirile lor bogate, în timp ce nişte raţiune smart şi rece ar fi salvat situaţiile cu mult succes.

Dar mi se pare la fel de strâmb că încă se mai ia în derâdere inteligenţa aspectelor noastre inconştiente, că datul în bobi este considerat de către cei mai mulţi o practică primitivă femeiască, slabă de deşteptăciune şi superstiţioasă. Nu ştiu cu câtă acurateţe s-a redactat ştirea şi nici ce zace în dedesubturile întâmplării, însă acum câteva luni am citit că unui post TV nu i s-a mai prelungit licenţa pentru că ar fi transmis emisiuni de tarot. Să-i mai întrebăm pe factorii de decizie ce părere au despre Yi Jing sau ne vor considera nişte aroganţi ezoterici stranissimi?

Şi totuşi, oameni mari ca Jung sau Hesse au pus mult preţ pe astfel de informaţii, nu pentru că ar fi fost slabi de deşteptăciune şi superstiţioşi, ci pentru că au înţeles că inconştientul nostru este foarte inteligent şi că putem traduce mesajele lui dezvoltând atenţia la simbolistica viselor, conectându-ne la firul unei etalări de tarot, ascultând subtil fenomenele naturii şi aşa mai departe. Iar dacă vreţi un exemplu mai aproape de noi, românesc şi fără îndoială foarte deştept, citiţi sau vedeţi interviuri cu şi despre Gellu Naum şi soţia lui, Lygia!

Să te încăpăţânezi să iei în derâdere realitatea acestor forme aparent iraţionale de inteligenţă pare mai degrabă frica să te accepţi neştiutor. Căci da, forţa inconştientului poate fi copleşitoare, dar cine învaţă să colaboreze cu ea, să se mai ghideze şi după ce simte, nu doar după ce gândeşte, să se mai adâncească şi în mister, nu doar în suprafaţa formelor definite… e în avantaj.

N-am s-o uit niciodată pe doamna care citea în cafea, prietena unei prietene. Urmărind-o, am concluzionat că ceaşca aceea cu zaţ era pentru ea doar un instrument temporar, un fel de pretext care îi deschidea accesul la filele unei imense biblioteci eterice, unde erau deja scrise toate istoriile noastre şi de unde stăteau să se întâmple viitoruri mai rapide sau mai îndepărtate. Cu cât erau mai aproape de noi timpurile viitoare, cu atât deveneau mai probabile. Avea şi şcoală doamna aceea. Poate că tocmai asta mi-a plăcut, rezultanta dintre inteligenţa de tip masculin şi cea feminină; logică şi intuiţie, structură şi imaginaţie.

Am scris despre toate acestea şi pentru că mă pasionează, dar şi pentru că eu cred că în anii ce vor veni se vor stârni tot mai evident printre posibilităţile minţii noastre. Şi ar fi păcat să ne ascundem de ele din neghiobie, orgoliu ştiinţific sau teamă de ridicol!

 

<     >