Independentă din naştere, m-au deranjat mereu fricoşii, comozii şi alintaţii. La fel cei care întârzie la întâlniri şi-n general oamenii care nu reuşesc să priceapă că n-au dreptul să irosească timpul altora. Mă irită de asemenea să simt că cineva mi se strecoară pe sub piele şi se agaţă de mine, pozând în victimă sau în neputincios. Şmecherii de soiul ăsta îmi par ca cerşetorii care n-au tupeu să se adreseze domnilor la patru ace, dar tăbară grămadă cu rugi mieroase peste femei, mai ales dacă par mai modeste şi la locul lor. Nu mă mai simt vinovată când refuz abrupt să mă las folosită de profitorii amabili, deşi până să ajung aici am trecut prin multe peripeţii. Uneori cedam doar pentru că mi-era ruşine de ruşinea lor şi voiam să curm mai repede episodul de semi-manipulare.
Acum foarte puţini oportunişti mai ajung pe lângă mine. Cred că îmi impun din start distanţa pentru că nici eu nu prea apelez la nimeni pentru nimic. Foarte rar mă pomenesc în situaţia de-a cere o favoare. Foarte rar am nevoie de ajutor. E doar o chestiune de voinţă. Mie oamenii nu mi se par puşi în jurul meu pentru ca împreună să rezolvăm… chestii, ci pentru ca împreună să ne simţim bine după ce fiecare şi-a rezolvat singur în prealabil problemele şi responsabilităţile. Nu caut oameni ca să-mi umplu singurătatea pentru că nu mă simt singură când sunt eu cu mine. Îmi place compania mea. Mă dezechilibrează compania continuă sau prelungă a altora. Îmi place să am timp pentru mine. Şi simt imediat când mi se solicită prezenţa doar pentru a umple singurătatea altuia – e clar că omul acela nu mă vede cu adevărat pe mine. Are doar un gol pe care nu ştie să şi-l umple cu propria prezenţă.
Cam aşa e-n capul meu dintotdeauna. Nu ştiu dacă e bine, e pur şi simplu o abordare care funcţionează pentru mine, cu avantaje şi dezvantaje. Îmi este foarte uşor să mă gestionez singură şi-mi şi place enorm. Mă deranjează codependenţa, dar probabil că din cauza asta am şi ratat momente de colaborare reală. Şi cred că sunt pe această planetă câţiva oameni pe care i-aş iubi dumnezeieşte, dar care nu-mi ies în cale fiindcă îi ţin la distanţă cu indisponibilitatea mea de-a mă mula după reguli de echipă. De când mă ştiu, simt că n-am timp de stat după alţii. Alerg prin viaţă. Îmi este bine aşa. Altfel, legată (un concept relativ, desigur), m-aş transforma într-o fiinţă urlătoare şi rea. Sufletul meu rămâne calm şi bun atâta vreme cât nu-mi stau în cale fricoşi, comozi, alintaţi şi codependenţi.
Scriu rândurile acestea pentru toţi cei care nu-i pricep pe Berbeci şi au diverse reclamaţii la adresa lor. În Berbec stă Marte din harta mea şi un picior de Soare, pe care-l am la graniţa cu Peştii. Am auzit diverse afirmaţii cum că Berbecii ar fi egoişti, agresivi, stresaţi etc. Unii cu siguranţă sunt. Dar de foarte multe ori oamenii aceştia sunt doar autofocusaţi. Nu cer ajutor, n-au nevoie de alţii, nu-i interesează să fie în centrul atenţiei. Şi-aşa cum ei nu aşteaptă să fie asistaţi, au dreptul să n-aibă timp şi chef să îi asiste pe alţii. Poate sună cumva antisocial şi anapoda într-o lume în care ni se spune de mici să ne iubim aproapele. Dar Berbecul este locul din zodiac şi din viaţă care ne învaţă că nu putem clădi o relaţie sănătoasă cu alt om dacă nu ne-am stabilit întâi o relaţie plină de entuziasm cu noi înşine.
Berbecul este impulsul de-a fi, de-a face, de-a risca, de-a ne aventura în viaţă de dragul exersării sinelui. Berbecul stă în mijlocul experienţelor lui şi se bucură din inimă de-aşa o întâmplare. Nu încercaţi să-i blocaţi împlinirea aceasta şi nu încercaţi să-l faceţi, împotriva pornirilor lui fireşti, blând, domol sau static! Celebraţi-i forţa! – din lumea lui uşor distantă şi de-a pururi liberă, vă va rămâne surprinzător de prieten şi de fidel.