Iluzia vârstelor

Pe când aveam 22 de ani, m-am prezentat  la cel de al doilea meu loc de muncă. Dis de dimineaţă, am fost preluată pentru instructaj de către o colegă prietenoasă, aflată pe atunci într-a 27-a primăvară a vieţii. Întrebându-mă ea câţi ani am, răspunzându-i eu cu nonşalanţa celui ce se ştie dintotdeauna doar tânăr, îmi amintesc că a făcut o remarcă din aceea de tip Vaaai, ce bătrână sunt pe lângă tine!

Cu cât adaug anotimpuri la activ, eu îmi întăresc însă convingerea că etatea este doar o chestiune de atitudine. Unii oameni se nasc sobri şi maturi, ajungând să se mai relaxeze pe măsură ce vârsta aceasta numărată în ani începe să crească şi să îi reprezinte mai bine decât atunci pe când erau nişte mici copii bătrâni. Alţii, dimpotrivă, rămân tinereşti şi, poate, cam naivi, până după pensie şi mai departe de ea.

Merg entuziasmată cu Maria şi Andrei la Muzeul Iluziilor. Sărbătorim în avans Ziua Copilului, iar eu mă simt ca un fel de colega lor de bancă mai degrabă decât mătuşă mult mai în vârstă. Ei mă tratează pe măsură şi discutăm despre pasul ştengarului comparativ cu pasul săltat, despre nişte fotbalişti, despre cireşe şi îngheţată, filme şi alte năzdrăvănii. Cresc frumos şi drepţi pe lângă noi şi sunt, ca în orice familie care se preocupă de generaţia tânără, un fel de proiect comun al părinţilor, bunicilor, unchilor şi mătuşilor. Dar cu cât pun cap la cap mai bine experienţa anilor de când ni s-au alăturat, mă întreb sincer care pe care.

Care pe care înveseleşte, îngrijeşte, susţine? Aceşti copii ne-au învăţat încă de la prima lor suflare despre bucurie şi joacă, despre creativitate şi dăruire. Ne împing de la spate să ne corectăm defectele pentru a le fi modele mai pe cinste, ne arată ce înseamnă să pui pasiune în ceea ce faci şi, mai ales, ne îndeamnă să râdem, să râdem nestânjeniţi şi convinşi că râsul este de fapt o stare de a fi.

Pe lângă Maria şi Andrei se simte fericire.