Îmbrăţişări

DSC_4758_1Când eram mai tânără şi nemulţumită visam că dacă o să am vreodată un copil pe mână o să-i dau fericire pe pâine complet adaptată la nevoile şi dorinţele lui. 

Acum nu am copii proprii, ceea ce îmi asigură distanţă şi răgaz pentru a-i vedea crescând pe urmaşii altora, îmbibându-se puţin câte puţin cu lecţiile neînvăţate încă de părinţii lor, adesesa foarte bine intenţionaţi.

Şi-mi dau seama că într-un fel e bine aşa… Cam asta am venit să facem. Ne trebuie un scenariu pe care să-l rescriem personalizat şi mai întâi avem nevoie să ni-l însuşim bine pe cel prost, moştenit cumva din bătrâni sau din alte vieţi ale noastre – cititorul să-şi aleagă varianta cu care se simte confortabil după filozofia lui.

Mă tot surprind cu stupoare protagonistă în scheme ce-mi amintesc de personaje din copilărie pe care nu le plăceam. Habar n-aveam atunci că oamenii aceia îmi serveau drept oglindă şi că undeva, în spatele cortinei, îmi fac un bine construindu-mi în minte chiar tensiunea pe care am nevoie să o sparg. Tensiune care era deja a mea de dinainte să mă nasc printre ei.

În ordinea aceasta de idei, cum să mai reproşezi ceva omului pe care îl arăţi cu degetul? Indiferent că-i de acasă, de la serviciu sau de la televizor.

Sincer, nu cred supusă în iubirea necondiţionată sau cel puţin nu aşa cum i se mai face reclamă. Cred în reconcilierea care există la un nivel mai înalt decât cel pe care ne certăm / respingem / antipatizăm, însă ca să ajungi la el parcă trebuie să îţi creezi o personalitate bine definită pe etajul cestălalt, de pornire… Şi atunci e nevoie să te aduci în punctul în care să trasezi o limită fermă: „Nu îmi place cum te comporţi.” Uneori îndepărtarea de ceea ce nu ne reprezintă este exact ce trebuie învăţat şi aduce garantat beneficii de ambele părţi. 

Abia după ce am asimilat toate acestea ajungem şi la etajul +1, unde dăm mâna unii cu alţii şi ne transmitem lucizi îmbrăţişări din tot sufletul.

24 ianuarie 2013

Articolul precedent     Articolul următor