Pentru că mi se întâmplă des să aud “Explică-mi casa a XII-a, nu pricep nimic din ea!”, redau câte ceva din jurnalul meu recent, cu Marte în tranzit prin XII. Teoria ne spune că a douăsprezecea este o casă ce ne conduce spre situaţii de izolare în care avem şansa să ne transcendem egoul, să ne conectăm la inconştientul colectiv, să devenim mai interesaţi de acte de voluntariat, să facem curăţenie într-un bagaj încâlcit cu suferinţe şi reprimări foarte vechi şi aşa mai departe. Dar parcurgerea ei este atât de dificil de pus în cuvinte şi chiar şi de urmărit într-o stare de receptivitate, încât nu te mai miri că c12 – cum m-am obişnuit să o notez pe ciorne – este un teritoriu astrologic în general neclar.
***
Ca anul acesta nu am mai exersat niciodată acceptarea, renunţarea, balansul într-o stare de vid şi non-ataşament. De fapt, cred că în alte perioade de tranzite prin casa a XII-a pur şi simplu mă retrăgeam în fuga de realitate şi pierdeam contactul conştient cu particularităţile momentului. Au fost zile în filele acestui răstimp când nimic nu a vrut să meargă până când nu am reuşit să renunţ la orice plan, până nu mi-am lăsat voinţa la o parte şi nu mi-am expediat la odihnă determinarea de a pune eu lucrurile în mişcare, de a le modela, de a le subordona viziunilor mele înnăscut grăbite. Frustrant şi dureros la început, acest proces a produs un fel de detoxifiere psihică, până când într-un final a condus spre o serenitate lină, indiferentă la strădaniile de a mai controla ceva. Mai aproape de esenţe, mai departe de orice griji, mai tolerantă la paradoxuri, mai străină de pierderi sau victorii. O plutire deasupra omenescului din tine fără să îl reprimi, ci doar observându-l cu mai senină detaşare.
De fapt, fiecare zi e o luare de la capăt, o traversare a tuturor acestor stări mai întâi angoasante, mai apoi contemplative. Accept că sunt mai multe văluri ce îmi acoperă centrul nemuritor, că am făcut şi fac greşeli umane, că acestea produc o ceaţă şi un strigăt ce trebuie, când şi când, curăţite prin răbdarea renunţării.
De pe marginea terenului de joc, casa a XII-a ne induce şi groaza disoluţiei ultime a tuturor motivelor care ne ţin de obicei în priză şi pe care începem să le vedem, de aici, lipsite de însemnătate. Parcă ne alunecă printre degete, parcă devin fade, incolore. În toată această desprindere, în momentele ei armonioase, casa a XII-a ne răsplăteşte cu apropierea de un “eu” spiritual, sublim.
De când sunt comutată pe modul acesta cumva străveziu de a fi, de când îmi plimb zilele prin casa a XII-a, am mai ajuns şi la frumoasa performanţă de-a produce în somn vise atât de vii şi edificatoare ca simbolistică a problemelor de peste zi, încât aş sta, dacă aş putea, tot într-un vis şi-o explorare a graficilor lui. Iar uneori am o trăire atât de sinceră a actului dăruirii complet dezinteresate, încât îmi dau seama că până acum nu am făcut niciun gest adevărat de caritate, ci doar exerciţii de a oferi din preaplinul meu.
Într-o zi am simţit şi groaza acestui mers aproape în gol. Parcă îmi pierdusem orice direcţie de viitor, iar intenţia de-a redeveni coerentă într-o variantă precisă de acţiune nu-mi mai funcţiona. Atunci am înţeles şi cum se pică în capcanele acestei case, cum se ajunge la acel fatal “oricum nimic nu are rost”, primul pas spre victimizare, spre deraierea în vicii, spre eşec total. Şi-apoi, pricepând că-i o trăire oarecum normală pentru casa a XII-a, mi-am amintit că ea o precede pe prima (naşterea, începutul unui nou ciclu) şi că în toată acea lipsă de formă şi de conţinut ceva din mine trece printr-un proces…embrionar dacă pot să mă exprim aşa, că ceva din mine se conturează acum într-un nou start. (Și la asta-i bună astrologia: când simţi că te destrami ajută să ştii, ca un fel de colac de salvare din partea raţiunii, că sunt nişte planete în tranzit prinse în cine ştie ce geometrii complicate faţă de harta ta, că n-or să rămână aşa pentru totodeauna şi că tocmai prin contorsionarea aceea de energii are loc deschiderea unor posibilităţi de luminoasă creştere şi învăţare).
Când simt că ajung iar la limită, că nu mai pot duce încărcătura perioadei de acum, mai exersez teoria despre c12 şi trimiţând gânduri bune în largul inconştientului colectiv, către cine le-o capta şi-o avea nevoie de ele.
E frumoasă casa a XII-a, dar greu, tare greu de pus în cuvinte şi de priceput dacă nu eşti deschis la metafore şi dacă nu poţi să te urmăreşti din afara terenului de joc, fără de eu cum ar spune un maestru cunoscut mie. E grea şi e frumoasă. E poezie.