Aşa se întâmpla mereu. Când le spuneai adevărul, începeau să te urască. Şi cu cât le vorbeai mai mult despre iubire, cu atât te urau mai mult. (Elif Shafak)
Acum, peste încă o jumătate de viaţă de atunci, să vă spun de ce nu fumez! Când eram pe la vârsta liceului, mama îmi ţinea sporadic foarte scurte prelegeri în care îmi sugera mai mult sau mai puţin voalat un set de reguli musai de respectat pentru a nu o face de ruşine, precum şi aluzii la urmările lor neplăcute în caz că nu m-aş fi conformat. Răzvrătită din fire şi iritată peste măsură de mentalitatea aceea ce-ar zice lumea?, aş fi fost mai degrabă gata să sfidez lista cu interdicţii şi tocmai de-a-ndărătelea să fac, fumând cot la cot cu experimentaţii. N-am făcut-o nu din cuminţenie impusă de mama, ci fiindcă nu am găsit nicio plăcere fizică în asta şi fiindcă, pe lângă războiul cu ce-ar zice lumea?, mai duceam unul la fel de dur: acela cu instinctul de turmă.
Nu făceam parte din găşti, deşi aveam prieteni feluriţi. Observam cum, grupaţi în jurul vreunul lider popular, încurajându-se unii pe alţii la diverse rebeliuni pe care nu le-ar fi îndrăznit pe cont propriu, îşi apărau imaginea de adolescenţi cool, se susţineau în diverse farse sau bârfe la adresa outsiderilor şi, în general, îşi creau tot soiul de măşti în spatele cărora rămâneau mici, speriaţi, dezorientaţi. Pe vremea mea, cel puţin în lumea la care am avut eu acces, cam aceasta era situaţia găştilor de top. Şi am avut noroc că uneori câte cineva afiliat la vreuna dintre ele, încercând poate să se amuze pe seama mea – studioasă până spre statutul de tocilară şi foarte serioasă în general -, îmi propunea să mă apuc şi eu de fumat, ca să fiu de-a lor. Doar că în schimb mă enervam rău de tot şi-aşa se face că, iată, în prezent tot nu fumez, ba chiar aparţin de ani de zile câtorva grupuri extraordinare, alcătuite din adulţi care ştiu cine sunt pe cont propriu, ce îşi doresc de la viaţă, ce plus-valoare pot aduce ei într-o gaşcă frumoasă.
După un timp, intrând în lumea celor mari, am început să sesizez şi că, de fapt, a face orice oricât poţi de corect, a fi cât poţi de bun (nu fraier, ci bine intenţionat şi vigilent), a urma adevărul chiar şi când e inconfortabil, a ţinti iubirea, armonia, luminozităţile vieţii reprezintă acte de inteligenţă şi de eficienţă. Astfel, mă încăpăţânez s-o ţin pe-a mea şi, cât mă duce mintea, să nu dau apă la moară cârcotelilor, miştourilor, înghiontirilor la bârfă, micilor promiscuităţi (cele mari oricum nu-mi ies în cale).
Mai sunt şi acum oameni care încearcă să mă pună în lumina preacuvioşilor tocilari, gata să mă bombardeze cu contraargumente la adevăr, iubire, autenticitate, seninătate. Eu însămi parcurg şi zile gri, când sfidez toate aceste legi amabile, declar războaie şi ambiţii orgolioase. Dar în final revin din instinct la calea simplă a curăţeniei şi, oricât de multă rezistenţă aş stârni vorbind despre iubirea şi fericirea ce se găsesc deja în noi, le caut cu tărie, iar câteodată ajung să le eman. Şi-atunci pentru mine nu mai încape îndoială că iubirea şi fericirea sunt cu adevărat singurele soluţii eficiente în viaţă.
De fumat nu m-apuc, de iubit, mereu da.