În inima ţării

DSC_5250_1“Avem o ţară foarte frumoasă. Păcat că e locuită.”

De câte ori n-ai auzit sau, poate, n-ai gândit cele de mai sus?

Am să-mi exprim în cele de urmează părerea personală despre toate acestea.

M-am născut într-o familie românească obişnuită, cu bunici în Bărăgan care m-au crescut pitoresc, conform cu vremurile. Eram mulţi din generaţia mea care ne întorceam de prin vacanţe cu amintiri despre mers la câmp, stat la poartă cu copiii uliţelor şi care depănam întâmplările satului netehnologizat, străini de nivelul de trai de peste hotare. De colindat ţara cu adevărat am ajuns s-o fac mult mai târziu, după ce mi-am creat singură ocaziile. Adică frumuseţile care-ţi taie răsuflarea am început să i le cunosc abia după ani petrecuţi între Bucureşti, bunicii din câmpie şi, ocazional, zile la mare. Munţii nu mi s-au arătat din prima, îmi fac parte mai mult din a doua tinereţe. Chiar şi aşa, frumoasă am văzut şi eu mereu ţara aceasta, din mijlocul haosului bucureştean şi al întinderilor uscate de care bunică-mea se ruga resemnată cu “Dă-i, Doamne, ploaie!” Printre clipe, mă umplea răcoarea de răsărit, admiram apusurile roşii, primăverile înflorind în copaci, cuminţenia pământului – cum i-ar spune Brâncuşi – şi, mai ales, cuminţenia oamenilor.

Recunosc, n-am făcut parte niciodată din tabăra celor care completează cu “Păcat că e locuită.” Sunt suficient de lucidă să văd de la ce fel de abateri pornesc impresiile acestea, dar eu am în inima mea liste întregi cu români – contemporani cu noi şi foarte reali – care fac cinste locurilor şi sunt frumoşi ca ele.

Poate că nici nu e corect să spunem “Avem o ţară”. Poate că ea ne are pe noi sau, mai simplu, trăim pe un pământ care ne acompaniază vieţile cu energia lui. Dacă există români barbari şi necivilizaţi simt că nu e treaba mea să judec pentru că nu înţeleg din rădăcini fenomenul, nu înţeleg complet de ce ajung oamenii într-un asemenea impas. Dar ştiu – şi îmi asum asta chit că nu reprezint prea bine noţiunea de patriotism – că sunt un om care place ţării din simplul motiv că îmi place şi mie de ea şi-o simt, dintotdeauna, “acasă”.

Nu vi se pare că, dincolo de stratul ăsta prea sclipicios de ignoranţă, lucrează aici, din sufletul pământului, o curăţenie prea adevărată ca să poată fi întinată? Nerostit şi nevăzut, simţită doar, se lasă aflată aici o demnitate care nu are nimic de-a face cu mândria, un respect pentru viaţă care n-are a face cu regulile, o mamă care îşi lasă liberi copiii şi ştie când să îi cheme înapoi la ea, un spirit înfrăţit al onoarei. Atât de limpezi toate acestea, încât scapă evidenţei, scapă minţii de judecător, dar nu pot scăpa inimii.

Aş propune în spirit de transformare ca, mai degrabă decât lista cu păcatele păcătoşilor din neam, să întocmim în noi recenziile cu frumoşii de oameni care trăiesc aici, în frumoasele locuri care se vor regăsite şi iubite. Eu cred că asta e cam tot ce ne trebuie, de fapt.

25 ianuarie 2015

Articolul precedent     Articolul următor