Anul ăsta 1 martie ţine loc şi de 29 februarie, da? Pentru că nu putem lăsa ziua nemarcată la aniversare: tataia Toader ar fi făcut cinste la etatea de 87 de ani. Ar fi făcut cinste cu ţuică de prune culese din grădina lui, singura băutură alcoolică pe care am ajuns în stare să o agreez (mint; accept şi ţuică de pere), deşi cred că şi pe aceasta o agreez mai mult din nostalgie faţă de tataia Toader.

Vreau să povestesc despre tataia Toader pentru că sunt sigură că, la felul lui original de a fi, ar fi apreciat mai mult o astfel de pomenire decât ceva foarte ortodox. Ca să vă faceţi o idee, pot să vă spun că nouă ni se pare la unison şi de departe cel mai fascinant reprezentant al neamului tănăsesc, întrucât tataia Toader a fost tatăl tatălui meu şi chiar şi cu numele a lăsat în familie amprente interesante. Pe el îl chema Tănasi, cu i în coadă, copiii şi soţia i-au fost trecuţi în registre unii cu i, alţii cu e. Dar, în unanimitate, toţi suntem ai lui Toader Turcu, căci din moşi-strămoşi avem şi poreclă şi, cu toate că habar n-avem de unde a pornit (suntem români get-beget), ne mândrim cu ea!

Ca să vă mai spun din casă, să ştiţi că eu l-am iubit şi îl iubesc pe tataia Toader ca pe ochii din cap, dar mi-a fost frică de el până prin clasa a VIII-a. Și aici intervin în portret picanteriile firii lui, pe care nu ştiu cum aş putea să le descriu vreodată în adevăratele lor contraimpulsuri, frumuseţi şi intensităţi, dar am să încerc, căci ştiu că şi el m-a iubit şi mă iubeşte şi vreau să-l bucur printre stele.

Am înţeles din relatările martorilor că tataia Toader, contabil la C.A.P. cu o minte brici şi pus mereu pe câte o treabă destoinică, şi-a dorit şi el, ca orice gospodar de la sat, măcar un nepot de la unul dintre cei doi fii ai lui. Să-l facă bărbat adevărat. Şi-apoi a început să se pomenească, din doi în doi ani, în total cu patru nepoate. La mine, cea de a treia, bănuiesc că i-a fost agonia cea mai mare. La Dana, mezina noastră din Braşov, deja se împăcase cu ideea şi-o fi băut tataia Toader în cinstea ei cea mai straşnică ţuică, fiindcă straşnică-i şi fata. Având în el un mare cult al familiei, punând multă onoare în tot ce-i privea casa şi pe ai lui, convins de-acum că doar de fete are parte ca urmaşe, tataia Toader s-a rotit la 180 de grade şi a prins de noi un drag mai mare chiar decât acela al unui părinte, aş zice. Aşa se face că în verile lungi pe care le petreceam alături de el, ne strunea aspru la diverse munci agricole cu mândrie că nepoatele lui nu-s nişte mototoale, apoi se însenina, ne privea cu ochii râzându-i în lacrimi (de iubire, de regret şi suferinţe, de cine ştie câte şi mai câte) şi ne făcea declaraţii care picau ca din înaltul inimii unui rege, nu a unui simplu om de la sat. Ne aduna pe toate patru sub privirea lui. Ne striga pe nume în ordinea vârstei, aţintindu-ne cu ochii albaştri. Apoi ne declara scurt şi hotărât: Eu vă iubesc pe toate! După aceea ne dădea undă verde la discotecă, fiindcă îi plăcea să ştie că ne trăim tinereţea.

Se mai veselea tataia Toder tare şi pe 13 august, de ziua soră-mii, iar ea, chit că n-a stat niciodată în faţa clasei cu bomboane ca să îi cânte copiii Mulţi ani trăiască!, a fost o elevă foarte câştigată cu un bunic aşa încântat să îi poată oferi pentru petreceri salonul lui – cea mai luxoasă cameră a gospodăriei tănăseşti. La aceste petreceri Toader Turcu se pregătea de sărbătoare şi cu nişte becuri care cred că erau unicat la sat pe vremea aceea, sub formă de flori în diverse culori, care ne ţineau pe post de glob disco. Şi-i mai plăceau mult ceasurile de perete.

În general, noi funcţionam vara alături de el cumva la grămadă. Unde era una dintre nepoate, erau şi celelalte sau măcar încă una. Am numai câteva amintiri doar ale mele cu tataia Toader, iar acestea, prinse printre eternităţile liniştite de la țară, mai mult ca atmosfere m-au impresionat. El era foarte succint cu mine; aveam în plus darul de-a-i stârni furtuni cu câte o neglijenţă de copil. În timp cred că l-am mai câştigat de partea mea pentru că s-a dumirit că-mi merge bine mintea la şcoală, iar tataia Toader a fost un om de o inteligenţă clară, răspicată, uimitoare. Aprecia isteţimea şi, cu toate că la câmp nu prea i-am oferit performanţe, mă bucur că i-am putut oferi câteodată conversaţii din care ştiu că se prindea că stau bine la capitolul intelect raţional. O astfel de discuţie îmi amintesc că a avut loc în bucătăria de vară în timpul unui apus care se vedea coborând peste grădină prin micul geam ce stătea aproape mereu deschis. Nu mai ştiu ce vorbeam. Ştiu că eram doar noi doi, blânzi, prieteni.

Când eram prin clasa a patra, ne-a dus pe mine şi pe Dana la el la birou şi acolo am văzut pentru prima oară o maşină de scris, pe care m-a lăsat să o folosesc. Mama a primit aşadar de la mine o scrisoare plină cu greşeli de ortografie nu pentru că nu ştiam să scriu, ci pentru că nu eram obişnuită cu dactilografia.

Creştea doar cai superbi, poze, cum le spunea.

Îi plăcea să aibă curtea plină de oameni de omenie şi foarte rar trecea o zi fără să primim vizite de la prietenii lui. Tocmai de aceea, tataia Toader a avut o gospodărie mare, iar de la omul acesta învăţai în primul rând să nu fii zgârcit. Dar să nu fi îndrăznit să-l furi cu ceva, nici măcar cu o vorbă amăgitoare, că te simţea imediat şi nu te ierta sub un potop de cuvinte usturătoare! Poate câteodată îşi atrăgea invidii, dar acestea ardeau repede sub fulgerul sincerităţii lui.

El ştia pe atunci că preferatul meu era celălalt bunic, brăileanul. Şi când acesta s-a dus, venind şi tataia Toader la înmormântare, mi-a transmis din cea mai trează privire că ştie ce trăiesc şi că nu-s singură în asta. Când s-a dus şi el, tataia Toader mi s-a părut cel mai uşor şi luminos suflet – sau ce-o mai rămâne din noi – pe care l-am simţit în preajma mea. Şi-apoi dinspre el n-au mai adiat în urmă decât fericire şi albastru senin.

În numele celor patru, declar cu mândrie că suntem nepoatele lui Toader Turcu şi că azi bem o ţuică bună pentru el! Noroc şi pace!

***

Despre tataia Toader am mai pomenit şi aici şi aici şi o să mai pomenesc, că-i subiect inepuizabil! Te iubim!