Îmi amintesc vag, învăluite într-un firicel de fum, luate de noi cam în glumă şi drept superstiţii, câteva dăţi când bunică-mea a hotărât pe la vreo scurtă boală căpătată din senin că suntem deocheate şi că leacul nu vine prin doftorii, ci printr-o vizită la ceea pe la sat, în vremea anilor ’90, încă exista pe post de vraci: o femeie mai în vârstă care turna cositor şi-ţi aducea astfel înapoi vigoarea, alungând orice făcătură a întunericului ajunsă la tine poate după o simplă uitătură invidioasă aruncată ca un fel de blestem de către cine ştie ce om rău.
Noi nu prea pricepeam ce-i cu toate astea, de multe ori parcă ne simţeam destul de merse la şcoală cât să nu putem fi convinse uşor că ţaţa Mariţa aceea era o excelenţă în terapii alternative, dar ceva-ceva, ca fenomen, tot răzbea spre intuiţiile noastre femeieşti în formare şi, chiar dacă până la urmă poate ne făceam bine cu ceai de muşeţel şi un somn bun, ideea din spatele deochiului o validam, ştiam că nu e balivernă.
Anii au trecut, iar imaginea femeii de la ţară – rostind descântece neînţelese într-o bucătărie de vară umbroasă, tencuită cu lut, scoţând din ibric într-o lingură dedicată acestor chirurgii eterice cositorul modelat sub legi necunoscute în metafora deochiului tinerei fete – a rămas rareori accesată, şi totuşi acolo…
Mă consider un om greu deocheabil şi cred că asta se întâmplă pentru că din construcţia mea interioară nu atrag astfel de fenomene. În primul rând pentru că am înţeles şi am acceptat cu toată seriozitatea că sunt posibile, că fac parte din ingredientele acestei lumi şi că cele mai periculoase merg spre forme grele de blestem, orchestrate prin oameni care ştiu ce fac şi nu fură energia altora din greşeală. Cred că sunt greu deocheabilă şi pentru că mă înconjor din instinct cu o atitudine suficient de curajoasă şi luminoasă cât să mă ţin astfel în siguranţă.
De multe ori mi se pare că trăim într-o lume în care s-au încurcat, dezordonat, înnodat, încâlcit catralioane şi infinite iţe, iar aceste iţe sunt emisiile-gând create de noi toţi. Unii emitem gânduri puternice şi acelea se imprimă uşor în câmpul celor vizaţi de ele, mai ales când şi aceia sunt vulnerabili la astfel de influenţe. Când transmitem gânduri pozitive şi în general tot ceea ce intră în ograda zen, e de bine pentru toată lumea. Când lansăm, în schimb, proiectile din categoria maleficului, deja producem încâlciri şi efecte pentru care vom fi chemaţi la plată cândva.
Indiferent de clasa maleficului, de intensitatea sa, dacă tu, ca ţintă, te-ai prins că te afli sub un astfel de nor, este bine în primul rând să nu dai putere acelei energii amplificând-o prin teamă, prin direcţionarea propriilor gânduri într-acolo, prin hăituirea atacatorului. Soluţia pare a fi mereu un salt mai sus, adică poziţionându-te calm, conştient înfrăţit cu acele legi universale imuabile care servesc lumina şi binele şi care au grijă ca oamenii drepţi ce-şi văd de treaba lor să pice până la urmă în picioare. Altfel spus, chiar şi atunci când te ştii sub un nor trimis în duşmănie, solicită cu fermitate Legii să echilibreze balanţa şi să plăteşti fără distrugeri orice ai fi avut de plătit (la urma urmei, nimeni nu este o victimă, toţi ne potrivim cu întâmplările şi lecţiile noastre).
Şi nu îţi face griji pentru atacatori… Legea le este şi lor suverană. Dacă ne îngrijim să creştem lumina din noi, în timp se lecuiesc toate în jurul nostru!