Traversez de câteva zile un context ce presupune conversaţii uzuale cu o persoană vorbitoare nativ de engleză americană. Nu am mai ajuns niciodată atât de aproape de realitatea de rutină a unui străin, ci am avut doar ocaziile unor discuţii scrise sau vorbite cu caracter oficial. Aşadar, altfel de limbaj, de prescurtări şi glume. Buchisindu-mi fiecare cuvinţel, crispată să nu greşesc vreo literă sau vreun sunet, în timp ce interlocutorul îmi vorbeşte relaxat cam cum ne scriem între prieteni pe româneşte pe WhatsApp, mă minunez de câte altele descopăr, pe lângă diferenţele de cultură.

Nu mi-am dat seama până acum cât de mult se imprimă în noi structura limbii materne. Aceasta ne modelează un anumit tip de mental, o anumită procedură a deducţiilor, mai matematică sau mai poetică; mai ordonată şi strictă sau mai spontană; mai complicată sau mai puţin.

Cât de mult defineşte limba specificul unui popor şi abordările lui de viaţă!

Mă întreb: oare suntem conştienţi că, în momentul în care ne stabilim programul evolutiv al viitoarei încarnări (refuz să cred că ne naştem aleator, ca şi cum ar arunca altcineva zarurile pentru noi), ne alegem şi limba pe care o vom vorbi şi în care vom gândi? Ne dăm seama cât de mult din ceea ce devenim depinde de sunetele şi gramatica limbii noastre materne?

Găsesc revelatoare povestea acestor zile americăneşti. Îmi dă senzaţia că sunt direct acolo, printre ei, iar a căuta fraze rapid formulate în engleză printr-un creier românesc îmi dă o stare de vacanţă petrecută într-un schimb de experienţă ca cele din vremea când eram la şcoală. Este frumos să respiri, prin vocabular şi gramatică, aerul altui continent. Într-un fel, aş putea spune că ţine loc cu brio călătoriei peste mări, ţări şi un ocean.

 

<   >