Răbdarea – o delicatesă căreia-i prind rar gustul, iar răbdătorii din fire cred că se simt la fel de nedumeriţi pe lângă cei ca mine pe cât de străină ne e nouă, grăbiţilor înnăscuţi, aşteptarea lor. Și, pe cât de sfinte ne sunt lecţiile de răbdare-impulsivitate pe care ni le servim unii altora între cele două tabere, pe-atât de nefericite-mi par nesincronizările la care ajungem pentru că unii-s prea lenţi, alţii înghit prea rapid etapele intermediare.
Decalajul acesta seamănă cu diferenţa dintre intuitivi şi cei ancoraţi în legile pământului: primii ştiu deja, presimt, sar peste timp şi spaţiu, trăind înflăcărarea ideii; ceilalţi se concentrează pe materializare, formă, conţinut, mizând pe un rezultat de durată şi palpabil. Intuitivii îşi pot consuma elanul la nivel de trăire anticipativă şi-atât, trecând la alt vis şi la alt entuziasm înainte de a-i fi dat chip şi substanţă celui anterior; realiştii pot deveni foarte îndărătnici faţă de schimbare, lipsiţi de perspectivă şi chef şi nerv şi vitalitate şi spirit de aventură…
Sau poate că intuitivii aud mai bine intenţiile spiritului, în timp ce răbdătorii înţeleg omul întrupat în carne şi oase, văd graniţele între care trebuie să se mişte acesta.
Cum îi facem să se asculte unul pe celălalt? Cum să învăţăm vizionarul să aibă răbdare şi pragmaticul să se lase călăuzit de imprevizibil? Şi cum ne unim în noi când pe unele secvenţe ale fiinţelor noastre suntem nişte grăbiţi, iar pe altele ne poticnim îndărătnici în prea multă răbdare?
Mă joc mai aprig cu aceste teorii de când a intrat Saturn în Capricorn, la sfârşitul lui 2017. Mai stă şi anul acesta, deci timp de digerat veleităţile răbdării ne dă în continuare, căci combinaţia în discuţie este pentru mine marca răbdării pure. Ce-i drept, în Capricorn sunt în general scopuri bine trasate pe termen lung, în timp ce intenţia de a sta cât mai mult posibil într-o situaţie comodă sau cel puţin stabilă, previzibilă, necomplicată ţine de Taur.
Observând că perioada aceasta mi-a servit lecţii tranşante de răbdare, care astrologic au contrat doza serioasă de Berbec din mine, pun în balanţă cele două perspective şi mă/vă invit la drumul spre centrul distanţei dintre ele:
- Prea multă răbdare maschează frici. Te poate face să ratezi începuturi care vor rămâne apoi pierdute definitiv. Dar şi graba maschează frici. Te duce undeva – adesea insuficient pregătit – înaintea celor cu care ai fi avut ceva de împlinit. Până să ajungă şi ei, poate că tu deja ai plecat nervos de acolo sau ţi-ai pierdut cheful de care era nevoie din partea ta pentru a crea împreună acea bucurie. Și-aşa şi tu ratezi începuturi care vor rămâne apoi pierdute definitiv.
- Prea multă răbdare te blochează. Rămâi tu cu zidul tău, opac, plictisit, rigid, fix. Nerăbdarea te arde, te consumă, te face volatil, instabil, lipsit de conţinut.
- Nu rişti nimic sau rişti exagerat – acestea sunt extremele răbdării când e îmbolnăvită cu diverse temeri.
Cred că ceva din prea-grăbiţi duce mereu dorul răbdării de a gusta liniştea în doze dese şi lungi, iar prea-prudenţii tânjesc după aventură mai multă şi mai vie. Și când nu ştim cum să ne echilibrăm prin simple comenzi psihice, mai vine câte o întâmplare, câte un om, câte un timp de Saturn în Capricorn şi ne forţează revenirea la centru.
***
Mai sus, o fotografie de la Muzeul Iluziilor cu cel mai nerăbdător om pe care îl cunosc eu în afară de mine. Andrei, mimând răbdarea.