Trăiesc în numele păsărilor, dar mai ales în numele zborului,
Cred că am aripi, dar ele
nu se văd. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi.
(Nichita Stănescu)
Tu, când te gândeşti la tine, cel de-acum vreo şapte ani să zicem, cu câtă uimire abia te mai recunoşti printre atâtea transformări de pe interval? Demult, parcă în altă viaţă, îi spusesem unui coleg de serviciu că eu mă simt mereu aceeaşi în ciuda trecerii anilor. Amuzată, mi se părea ceva proaspăt şi admirabil. Lui nu i s-a părut. Îmi amintesc că a privit din cealaltă perspectivă şi a interpretat remarca mea ca pe o îngrijorătoare stagnare de fond. Între timp, am învăţat cum să mă înalţ puţin deasupra acestor opinii contradictorii pe care le emitem noi, oamenii, şi nu mai văd niciun paradox aici.
Probabil aveam amândoi dreptate. De la o anumită altitudine, opoziţiile devin complementare, iar acest gând sfânt ne poate scoate din conflict, ne poate deştepta din îndreptăţirea iritantă cu care ne blocăm singuri la extreme. E drept, pentru a putea aplica pe bune acest principiu suav în viaţa de zi cu zi, este nevoie de o flexibilitate bine exersată şi profundă a minţii şi de o oarece liniştire a egoului. Altfel, rămân doar vorbe.
Aşadar, îl anunţasem pe colegul meu, Vlad, că mă percep neschimbată, lui nu i-a surâs ideea, apoi viaţa a mers mai departe. De prin anul 2010 a început să marşeze atât de tumultos, încât aproape că mă simt într-un film SF. Redirecţionări masive pe toate planurile. Și nu e doar atât. După principiul (pe care îl ştiu dintr-un serial la care mă uitam în cealaltă viaţă a mea, întrucât valul acesta de transformări m-a făcut unul dintre pionierii abandonului TV) What makes you problems bigger than anyone else’s?/They’re mine!, ei bine după acest principiu destul de îngust, am observat că fiecare dintre noi are acum aceeaşi senzaţie: că viaţa lui a fost supusă unei reforme radicale, în timp ce realitatea este de fapt şi una de ansamblu.
Consider că am picat în picioare la fiecare şoc mai mic sau mai mare prin care am traversat până acum acest proces trezitor al ultimilor ani. Mă uit în jur şi văd mulţi oameni aterizaţi pe aceleaşi poziţii. Ni se clatină certitudinile, se dărâmă structuri vechi. Câteodată fenomenul se simte fascinant, câteodată aproape digerabil, alteori te întrebi cum de rezişti prin avalanşa aceasta de pierderi, de finaluri şi de începuturi derutant de suprapuse şi rapide. Pentru unii dintre noi schimbările au fost relativ bine cumpănite în orizontul timpului, pentru alţii se întâmplă condensat şi cu atât mai la limită.
Te-ai gândit vreodată cine orchestrează subtil aceste prăbuşiri şi salturi forţate? Cine îţi dezgroapă rădăcinile din cadrele vechi de viaţă? Şi care-i miza, până la urmă? Ce câştigi în schimbul pierderilor? Poate un zbor. Poate o înălţare alimentată de cele mai ciudat de valoroase coborâri.
Cât despre varianta mea de răspuns la întrebarea Cine declanşează tot procesul?, închei academic cu o afirmaţie peste care am dat studiind exerciţiile de psihosinteză elaborate de Roberto Assagioli:
Mai radiant decât soarele,
mai pur decât zăpada,
mai subtil decât eterul
este Sinele meu…