Cu doi ani în urmă, am petrecut şase luni de zile într-un concediu medical la fel de neaşteptat ca extenuarea fizică aferentă. Nu-mi amintesc de teamă în perioada aceea, ci de mirare şi de renunţare la încrâncenări. Puteam să stau puţin pe marginea jocului, să contemplu la ce ajunsese viaţa mea şi am primit acel răstimp ca pe un dar preţios. M-am mobilizat să mă repun strategic pe picioare, convinsă fiind şi că boala mea era doar o fază de curăţare şi vindecare, dar totodată vigilentă la o stare de criză ce se insinua printre valorile şi rosturile mele.
Într-una din acele zile de pauză mergeam pe stradă în plin program de muncă pentru majoritatea celorlalţi adulţi şi am vizualizat cu o claritate dureroasă sistemul vicios în care ajungem să muncim, orbiţi de falsele presiuni sociale, de fricile şi neputinţele noastre, de lăcomia câtorva inconştienţi influenţi, de lipsa altora de curaj şi de viziune. M-am înfuriat pe mecanismul şarlatan care ne fură prezenţa şi timpul, dar m-am înfuriat şi pe noi pentru că îl creăm şi îl perpetuăm fără scuză. Au fost doar câteva momente de sinceritate rece, o senzaţie care m-a însoţit pentru nişte zeci de metri, dar pe care nu am mai putut-o ignora după aceea aşa cum o făcusem în lungii ani de până atunci, ani ai construirii mele ca cetăţean comod şi cuminte.
După acele luni de stat în afara sistemului nimic nu a mai fost la fel. Reluându-mi parţial munca de bază, făcând mai mult loc activităţilor de suflet, câştigând mai puţini bani şi mai mult timp, ştiam cu fiece zi că în curând va veni un moment în care vechile puncte de sprijin şi de siguranţă vor trebui lăsate de tot în urmă.
Sunt mai multe motive pentru care am ales să stau, măcar pentru un timp, în afara circuitului birou-pat. Iar dacă m-aş mai întoarce vreodată la el, ar fi după regulile mele.
- Nu am mai fost în stare să ignor ierarhiile denaturate din jur, dar nici laşitatea mea anterioară de a le fi respectat ascultător. Aşa că m-am revoltat până când am devenit incomodă şi, probabil, absurdă. Într-un final, am iertat şi ierarhiile, şi pe mine, apoi am plecat mai departe.
- Când am plecat, am realizat cât de mult au însemnat pentru mine anii şi oamenii cunoscuţi cu prilejul înregimentării în sistem şi mi-am promis să nu neg aceste comori, să nu-mi ştirbesc experienţele acelea de căldura, apropierea umană şi frumuseţea lor.
- Dar când a fost să-ncerc să-mi recapăt elanul spre un nou serviciu din zilele noastre, chit că se conturau perspective promiţătoare după criteriile uzuale, nu am mai reuşit. Realizam aproape alarmant că nu mai credeam în şedinţe, şefi şi subalterni, în mâncat pe fugă în loc de masa de prânz, nici în aluzii despre statul peste program, nici măcar într-un program fix şi zilnic de opt ore plus încă vreo două petrecute pe drum la şi de la. Mai presus de toate însă, nu mai credeam în felul acesta de a produce şi rula bani, în activităţile-mastodont din economie care sunt înţesate cu imoralitate, ignoranţă, măşti. Cât despre mine, pur şi simplu nu am mai acceptat să mă fac că muncesc. Știam că am nevoie de libertate pentru a fi cu adevărat eficientă.
- Aşa că am rămas pe marginea jocului standard. Am început treptat să simt că îmi recapăt corpul, să îi ascult semnalele, să îi restabilesc rezervele de energie, să mă hrănesc, să dorm şi să mă mişc omeneşte. Nimic spectaculos, doar o normalitate pe care o pierdusem cândva fără să am habar.
- Realizez că de fapt avem nevoie de foarte puţine lucruri şi că putem elimina multe obiceiuri consumatoare de resurse. Printre păcălelile induse de sistem regăsim şi credinţa că îţi trebuie mulţi bani ca să poţi fi fericit. Aşa că perioada aceasta mă învaţă să nu mă tem de ce va fi la pensie şi să mă bucur de ceea ce este acum.
- Realizez şi că nu sunt singură în acest val al reconfigurării stilului de a munci şi cred că acesta-i doar începutul, că mulţi vor mai ieşi de bunăvoie din vechiul cerc economic, iar cei ce rămân îl transformă pe măsură ce sunt ei înşişi forţaţi să îşi reconsidere valorile.
- Ar fi o naivitate şi un neadevăr să susţin că statul pe tuşă rezolvă problemele pe care ţi le-ai fi creat ca angajat al unei instituţii. După principiul oriunde mă duc numai de mine dau, chiar şi când munceşti doar după regulile tale ai aceleaşi imperfecţiuni de remediat în tine. Ale mele sunt mai ales din domeniul pragmatismului şi focusării.
Cu toate aceste argumente pro şi contra, îndemnul de aici este mai ales pentru munca în care credem cu adevărat, pentru restabilirea simţului plăcerii faţă de propria viaţă, pentru revizuirea atitudinii faţă de timp, bani, pasiuni, libertate personală. A spune da vieţii înseamnă, uneori, un nu hotărât responsabilităţilor artificiale şi credinţa că se poate, chiar se poate şi altfel.
Continuarea articolului aici.