Misiunea personală

Uşor-uşor ne apropiem de un moment astrologic mult aşteptat al acestui an: intrarea lui Jupiter şi-a lui Saturn în Vărsător. Dar până atunci trebuie să ne gândim ce lăsăm în urmă, ce ne-a adus tranzitul lor în Capricorn alături de Pluton. Să facem bilanţul şi să nu-l închidem încă, pentru că sigur multe le vom putea digera şi transforma în semnificaţii doar în timp. Decembrie nu înseamnă o resetare absolută, ci va duce mai departe importanţa planului social, colectiv, dar în altă atmosferă de fond, despre care vom avea vreme multă să vorbim de-acum înainte. Deocamdată să ne gândim la perioada ultimilor trei ani – ajunsă la apogeu în 2020 – ca la o perioadă de reconstrucţie, o perioadă ce ne-a adus confruntarea cu ideea de structuri şi reguli, cu senzaţia de înaintare greoaie şi solitară, într-un amestec de prăbuşire a vechilor repere de autoritate/control şi de consolidare a fundaţiilor noi,  în societate şi în vieţile noastre personale.

Cu toate că impresia generală de suprafaţă este una de destrămare, să nu ne mire dacă în locul vechiului se ivesc construcţii noi. Nu au apărut peste noapte, ci oameni ambiţioşi şi perseverenţi au suportat cu stoicism diverse greutăţi pentru a-şi materializa proiectele complexe, indiferent ce a înţeles fiecare prin aceasta. Capricornul este un semn cardinal, declanşator. Nu se manifestă zgomotos şi nu atrage spectaculos atenţia asupra lucrărilor sale, dar când te uiţi în urmă şi pricepi ce s-a realizat în tot şantierul acela anevoios, s-ar putea să rămâi înmărmurit de valoarea lui. Vrând-nevrând, cu toţii am fost demolatori şi constructori în anumite domenii ale vieţilor noastre anii aceştia.

Gândind la ce m-au mai forţat să pricep Capricornul şi planetele ce l-au tranzitat din 2017, m-am pomenit constatând că am o cu totul altă percepţie asupra propriei mele autorităţi în lume. Vedeţi, după toate măsurile şi intervenţiile oficialităţilor de anul acesta, am auzit mulţi oameni spunând că suntem singuri, că nu ne putem baza prea mult pe interesul şi sprijinul sincer al autorităţilor. Sigur că aici se pot găsi multe argumente pro şi contra, care nu fac obiectul discuţiei. Ce vreau să subliniez este că o astfel de amputare a iluziilor noastre că ne salvează Statul, că Statul are grijă de noi, că Statul ştie ce face ne confirmă de fapt libertatea şi puterea individuală. Nu doar politicienii, managerii sau capii de trib poartă responsabilităţi importante. Fiecare dintre noi are un rol pe scena societăţii, fiecare dintre noi contează şi are autoritate în felul său. Fiecare dintre noi trebuie să se poziţioneze cumva în ansamblul fenomenelor sociale şi comunitare. Nu este vorba atât de mult despre profesie şi funcţie, cât despre cum cred eu, în sinea mea şi prin ceea ce fac, că particip la construirea unei societăţi mai bune.

Noi, oamenii de rând, nu suntem obişnuiţi să gândim că avem influenţă şi aici greşim mult. Nu mă gândesc la “votul meu contează” – deja şi asta e o formă de a-mi delega reprezentanţi printre cei ce cred că sunt Statul şi că pot avea ei influenţă în locul meu. Mă refer la acea atitudine interioară prin care eu îmi recunosc mie autoritatea şi valoarea în cadrul comunităţii. Mă refer la acea determinare prin care fiecare dintre noi trebuie să îşi asume misiunea personală. Mă gândesc mai ales la acea perspectivă prin care fiecare dintre noi înţelege că întreaga sa viaţă constituie o misiune în sine şi că prin tot ceea ce este el, ca om, produce schimbări în cadrul societăţii.

Ce model oferi lumii? În ce aspect al vieţii tale ai acumulat atâta experienţă şi înţelepciune încât te poţi considera o autoritate? Cum crezi că poţi transmite toate acestea la scară largă? Imaginează-ţi că ai tot respectul pentru ceea ce eşti şi faci! Fără trufie, fără să declasezi pe cineva din topul celor care contează. Trăieşte fiecare zi cu sentimentul importanţei sănătoase de sine şi respectă-te singur pentru ceea ce oferi societăţii!


<     >