Odată, pe la 5-6 ani, eram singură în bătătură cu tataia Nicu, adică brăileanul. Bunică-mea, mâna de fier a familiei, era plecată cu treabă prin sat, iar eu îi revenisem lui în grijă. Ţopăiam, mă agitam în neastâmpăr, ca orice copil de oraş ţintuit în liniştea prea liniştită a satului. Pe uliţă treceau căruţe cu vânzători care-şi strigau cu glas tărăgănat reclamele, chemându-şi clienţii la târgoveală. El pricepuse prea bine ce se vindea, dar ca să îşi mai facă nişte minute de respirat în tihnă, mi-a dat în sarcină să ies din curte şi să aflu ce zic trecătorii aceia. Şi-acum mă văd în poartă. Parcă primisem cea mai importantă responsabilitate de pe faţa pământului. Şi m-am întors neliniştită de tot. I-am zis Tataie, nu înţeleg ce zic, nu sunt români! A râs un pic şi şi-a amintit după aceea toată viaţa replica mea.
Eu tot nu pricep de ce oamenii care vindeau ce vindeau nu strigau mai limpede… Poate chiar aş fi cumpărat ceva cu rezervele mele din puşculiţă!
*
Îi plăceau caii şi se purta cu mare delicateţe cu ei. Îi prefera pe cei de talie medie, nu ca tataia Toader, care îşi cumpăra poze (armăsari înalţi, impunători, cu personalitate, care de câteva ori au zbughit-o atât de accelerat, încât s-au desprins de căruţă şi-au fost recuperaţi în gospodărie peste mai multe zile). Nu, lui tataia Nicu nu-i trebuiau complicaţii; era un om cuminte. Totuşi, odată ne întorceam noi doi de la târg şi la intrarea-n sat l-a apucat cheful de viteză. Era ca un adolescent înviorat de o aventură extraordinară. Îl văd şi-acum fericit că am beneficiat de cea mai mare performanţă a iepei noastre de atunci. Şi pletele-mi zburau în vânt pe sub plopii satului Plopu, şi lui îi jucau de fericire ochii frumoşi… Cred că aceea a fost cea mai grozavă năzbâtie la care am asistat din partea lui. Căci altfel el era un om foarte cuminte.
*
Cocoţat pe un şifonier, ţinea un radio vechi, din acela mare ca o cutie. Când eram la grădiniţă îmi spunea că prin acel aparat el vede tot ce fac la Bucureşti. Fără să prind de veste, la reîntâlniri taică-miu îi prezenta repede raportul cu păţaniile mele recente, apoi el mi le relata cu toate amănuntele şi-mi dovedea astfel că aparatul lui incredibil nu e o glumă. Ce minunat îmi părea pe atunci totul! Radioul de pe şifonier era mai ceva ca Moş Crăciun!
*
A fost foarte mândru de mine când i s-a raportat că la prima mea ieşire oficială la discoteca din apropiere am tras de păr un tânăr care nu pricepea că nu vreau să dansez cu el.
*
Îmi povestea câteodată despre Ștefan cel Mare. Era pasionat de istorie, aşa, ca un om fără multe clase, dar respectuos faţă de ţară şi marii ei din vechime. Într-un mod aproape inexplicabil (oare?), la slujba de la înmormântarea lui preotul a început să spună ceva despre Ștefan cel Mare, iar eu am răsuflat bucuroasă în sinea mea, în ciuda nebuniei acelor zile de despărţire. Am luat-o, desigur, ca pe un semn de bun augur.
*
M-a învăţat să joc tabinet. Iernile erau lungi şi geroase în Bărăgan, iar bunică-mea nu prea mă lăsa să-mi bag nasul în războiul ei de ţesut instalat în odaie, aşa că mă rezumam la jocuri de cărţi, cărţi de citit, inspecţii scurte prin zăpada aşternută în curte. Stăteam lângă soba încinsă, pe pragul înalt al uşii cu geam şi jucam tabinet cu orele. Timpul trecea încet şi mă umplea de prezenţa acelui om liniştitor.
*
Când venea la Bucureşti (rar) era ca într-o misiune, tăcut şi, desigur, cuminte.
*
În odaie este şi acum tabloul cu el şi fratele lui, Alexandru, în haine militare. El s-a întors din război, fratele nu. Nu prea vorbea despre acele vremuri, dar ştiu că n-a fost mult timp plecat pe front. I-a prins mai mult sfârşitul şi-apoi şi-a ales nevastă oacheşă, cu care şi-a făcut familie şi un rost… cuminte.
* * *
Cu acestea închei, pentru moment, elegia bunicilor. Să presupunem că oamenii ar şti să nu moară mai devreme de multe sute de ani. Astăzi tataia Nicu ar fi împlinit doar 95. Pentru că e o parte importantă din mine, îi scriu aici de peste doruri şi amintiri şi-i râd, convinsă că şi el e mulţumit de toate acestea şi de noi.