Aveam un răgaz zilele acestea şi nu ştiu cum mi-a venit ideea, dar mi-a plăcut de ea şi am urmat-o-n gând: m-am hotărât să mă supun unui bilanţ neobişnuit. M-am întrebat cu o sinceritate de auditor dacă simt că până la vârsta mea ar fi trebuit să împlinesc ceva ce încă nu am reuşit; dacă în contractul meu cu viaţa, printre ceea ce mi-am propus să experimentez aici, acum, s-au strecurat între timp paşi rataţi. De obicei îmi trăiesc zilele cu un avânt determinat spre tot înainte şi, pentru că din firea mea sunt un om al iniţiativei libere (nu mă gândesc mult dacă să fac ceva sau nu, răspund rapid la ocazii de acţiune pe cont propriu), am o impresie generală că nu îmi amân şi nu îmi evit lecţiile de viaţă. Dar, în acestă aroganţă senină – mi-am zis -, n-o fi rămas ceva pierdut pe drum?
În astfel de momente reuşesc să mă evaluez destul de aprig şi de obiectiv – cu critica şi autocritica suntem obişnuiţi în lumea noastră.
Ştiţi ce m-a surprins la experienţa mea? Am simţit imediat că sunt pe cale în sensul că nu am ratat nicio căsătorie, niciun copil căruia ar fi trebuit să-i fiu mamă până acum, nicio altă profesie decât am avut sau am deja. La capitolele acestea mi-am dat singură notă de trecere şi sunt în armonie cu povestea mea. Extravagantă poate, dar construită corect, ţinând cont de vremurile în care fiinţez, de valorile şi de rosturile mele aici.
Auditorul din mine mi-a semnalat însă fără menajamente că ar fi trebuit ca până la vârsta de-acum să învăţ să mă simt iubită, ceea ce am reuşit cumva să ratez dintr-un anumit punct de vedere. M-am gândit mult la asta în zilele ce au urmat. Mi-am revăzut viaţa, cu cei ce fac sau au făcut parte din ea, cu cei pe care-s norocoasă că îi am aproape sau pe care i-am avut cândva lângă mine, cu cei alături de care petrec, am petrecut şi probabil voi mai petrece crâmpeie de iubire umană. Clipe, împărtăşiri, linişti sau exaltări. Toate sincere şi din inimă. Vin şi trec. Pe unii oameni îi ai mult lângă tine, iar iubirile acelea cresc parcă tot mereu. Eu una am câţiva şi ei mă au pe mine. Şi eu, şi ei suntem binecuvântaţi în schimbul acesta de simpatie, acord, susţinere.
Însă am văzut şi inconstanţa acestui tip de iubire, oricât de profund. Este o iubire supusă fluctuaţiilor şi transformărilor noastre. Sunt zile în care nu ai starea să te concentrezi asupra celui drag sau relaţiei voastre. La fel şi din partea lui/a ei. Iubirea aceasta omenească – cea care ne ţine de cald în interacţiunile noastre sociale, cea care ne ţine conectaţi la reţeaua de întâlniri cotidiene – este, oricât de mult am contrazice acest gând, condiţionată. Ea are limite, are suişuri şi coborâşuri. Uneori se stinge, iar noi rămânem goi în urma ei. Alteori se reaprinde, ne duce iar în puncte înalte, dar nici noua văpaie nu ţine la infinit decât, poate, în eternitatea aminitirilor noastre.
Ce mi-a semnalat, de fapt, bilanţul meu de mai deunăzi, nu avea legătură cu raporturile interumane. Mi-am dat seama că nu m-am prins până acum că este posibil să te simţi iubit indiferent de factori externi, indiferent de oameni şi de circumstanţe. Indiferent chiar şi de eşti capabil să te iubeşti pe tine însuţi. Acea sursă de iubire pe care eu una nu am conştientizat-o până acum este una universală. Nu devine mai sărăcită sau mai abundentă în funcţie de realizările noastre. Putem oare simţi în noi că ne iubeşte oricând şi mult de tot
Viaţa
sau Binele
sau Dumnezeu
sau Soarele care răsare şi apune şi ne hrăneşte cu lumină zi de zi
sau Ceva indestructibil, oricum l-am numi sau l-am conceptualiza?
Putem primi o astfel de iubire în noi? Putem integra o asemenea perspectivă nebunesc de simplă şi atât de diferită de tot ce ni s-a transmis şi ne-a programat ideea de iubire? Ce-ar fi dacă n-ar trebui să luptăm până la disperare pentru a fi iubiţi, pentru a ne demonstra meritele, pentru a cuceri, pentru a depăşi nemulţumirile altora, dar mai ales ale noastre faţă de noi înşine? Dacă, în ciuda a orice şi-a oamenilor care sunt sau nu acum lângă tine, accepţi că eşti mereu iubit? Ce-ar fi…?