Mă apucasem azi să scriu câte ceva şi după fraze tăiate, reconstruite, retăiate, m-am hotărât să admit că nu se legau pe hârtie cuvintele, nici gândurile mele.

Atunci am început să-mi aud tăcerea şi cu uimire am simţit cum nemişcarea acelui moment crea în mine înzecite mesaje, idei noi, intersecţii între stări. Ca şi cum liniştea scria într-o secundă cronici din toate direcţiile universurilor, iar eu povesteam restul infinitului, cel care nu încape în literele inventate de noi.  

Vindecătoarea pauză dintre gânduri… Îi caut în continuare învăţăturile şi-am s-o vorbesc încet din necuvinte, până când tot ce nu se poate scrie vreodată se va afla, cumva, de către oameni.

23 noiembrie 2014

---