În paşii dimineţii de acum auzeam chemarea unui trecut pitit între peliculele albe ce-şi aşteptaseră neclintit regăsirea. Amintirea unei lumini înţesate cu fericiri hrănitoare s-a întrepătruns printre gândurile zilei şi mi-a şoptit să o caut în mine, căci timpul ei sosise. O stare abstractă şi simplă. Cum să explici trăirea în afara minţii de-aproape, scufundarea în mintea universală de mai sus, de pretutindeni, din tine şi din viul infinit?

Cine eşti când reuşeşti să te reduci la esenţe?

Îmi amintesc, aşadar, nu întâmplări şi nu cuvinte, ci starea de acord perfect cu lumina spre care aici şi acum încă mai exersez să zbor, neştiind că am reuşit toate acestea deja, că într-un mai ‘nainte ce-mi aparţine irevocabil am dansat valsul norilor albi, tot scriindu-mă din el de-atunci în ceasurile vieţilor şi în mişcarea cerurilor.

Nemaifiind timpul îngrădit,

ne amintim,

şi suntem,

şi devenim. 

---