Nu ţine pasul pe loc!

A voi. A avea nerv. A îndrăzni să faci tu primul pas. A acţiona, a te manifesta. Forţă. În primul rând de caracter, dar nici cea fizică nu-i de neglijat. Ai observat că, atunci când ne întărim corpul fizic prin sport, se creează tipare similare şi în alte circuite ale fiinţei noastre? Nu-i musai să tragi de fiare sau să alergi la maraton, dar nici să te scuzi că sportul nu-i de tine, căci există tipuri de mişcare asortate cu orice personalitate şi constituţie trupească. Nu trişa acţiunea!

Mi-e simplu să promovez dinamismul; sunt printre oamenii care-s din naştere ca nişte titirezi. Dacă vrei să mă deprimi, blochează-mi libertatea de mişcare, pune-mă să stau degeaba, să aştept după cine ştie ce persoană comodă să-şi realizeze partea ei de contribuţie, anunţă-mă după ce am pus totul la punct că nu vom mai face chestia x pentru că nu mai ai chef sau a apărut “ceva” inopinat, un ceva evident legat de lipsa ta anterioară de organizare! Am auzit atâtea explicaţii de genul acesta, încât nu mă mai impresionează nimic. Sunt printre noi oameni mulţi care încă refuză să integreze ideea că nu există accident, ghinion, hazard. Că se vor întâlni cu lipsa de implicare de azi cândva, în viitor, sub forma cine ştie cărei neplăceri. Şi-atunci, pentru că între timp vor fi mai adunat nişte nereguli (căci de! suntem imperfecţi), nu doar că nu vor mai şti care dintre ele a ajuns la scadenţă, dar vor căuta, adesea, să se scoată nevinovaţi şi absolviţi de orice responsabilitate. Proiectăm în exterior cam tot ce nu ne convine până când, dacă avem norocul să auzim străbătând din adâncuri glasul conştiinţei noastre, ne prindem că tot la noi e cheia.

Pe lângă toate încurcăturile acestea pe care eu consider că le atragem fie pentru că nu ne implicăm la timp, cu paşi fireşti şi constanţi, fie pentru că agresăm la rândul nostru, încercând să dominăm oamenii, viaţa, cursul evenimentelor, mai există un fel aparte de dificultăţi: cele care nu vin pentru că mai demult ai greşit tu cu ceva în ecuaţiile alegerilor tale, ci vin pentru că aşa eşti stimulat să execuţi o transformare, o creştere, o activare de forţe pe care altfel nu te-ai fi prins că trebuie să o produci. Câteodată mă întreb cum şi dacă putem face distincţie între cele două tipuri de cauze. Cred că provocările din prima categorie produc senzaţia de schimbare, iar acelea care vin doar ca o stimulare spre noi realizări se simt mai mult ca declanşare de potenţial latent.

Prin intermediul astrologiei putem vedea mai clar tipurile de curaj, stilurile de acţiune şi de implicare, analizând planeta Marte din astrograma unui nativ. Unii oameni obţin rezultate opunând rezistenţă, conservând prin statornicie, nu prin mişcare propriu-zisă. Alţii lucrează 95% din timp la strategie şi au nevoie doar de 5% pentru materializare. Alţii se aruncă intuitiv şi văd ei pe parcurs cum o scot la capăt, dar o vor scoate negreşit dacă păstrează vie perspectiva succesului. Alţii sunt pricepuţi să ocolească obstacolele, să le prevină, să nu le aducă în calea lor. Unii fac paşi mari, alţii parcă lucrează la milimetru. Unii preferă să acţioneze singuri, alţii în echipă. Dar în toate aceste variante curajul se simte ca ingredient distinct. Asertivitatea, la fel. Voinţa de a te implica. Directiva minţii de a produce efecte benefice în jurul tău şi a corpului de a se pune în slujba intenţiei.

Voinţa? Un strigăt de luptă. Un avânt. O mişcare pornită din interior. Îţi cere imperativ să acţionezi chiar şi cu preţul de a fi considerat individualist. Nu sta pe loc!

Tu ce fel de voinţă ai? Cum o pui în valoare? Ce forme ia? Ce fel de forţe mişti în tine? Cum le struneşti pentru a-ţi face singur viaţa să stea în echilibrul dinamic cel mai potrivit ţie? Ştii să fii dirijorul propriei voinţe?

***

O invitaţie la lectură: The Act of Will, Roberto Assagioli

 

<   >