Se pare că trebuie să încep să mă depărtez de oameni, ca să-i pot iubi mai mult şi mai bine. (Nina Cassian)
Adevărul este că scriu acest articol într-o stare de voioşie, ceea ce va contrasta cu mesajul următoarelor rânduri. Nu mint în niciuna dintre stări, aşa cum pe lume binele şi răul coexistă şi se preschimbă adesea unul într-altul, fără clare demarcaţii. Voioşia o trăiesc ca rezultat al salturilor în înţelegere, vehemenţa de mai jos mă cuprinde ca recidivă a unui trecut mult presărat cu nesfârşitele sale porţii de manipulare emoţională, venite prin oameni când mieroşi, când vizibil înfuriaţi, totdeauna însă evident timoraţi de viaţă şi nesiguri pe ei înşişi.
Pentru că am avut parte din plin de aşa ceva, foarte mult mă preocupă ce-i de făcut cu un tip aparte de agresivitate, specifică îndeosebi femeilor sau, mai corect spus, laturii feminine din oameni. Mă refer aici la victimizarea acuzatoare, la dramatizarea situaţiilor şi transformarea micilor incidente domestice sau de alte naturi în grozăvii închipuite, la isterii pornite din simple şi mici distanţe pe care cei din apropiere simt să şi le ia faţă de aceşti agresori deloc mărunţi şi neglijabili. Foarte valoroasă în explicarea fenomenului este o carte căreia îi voi nota datele de identificare la final, o carte pe care am găsit-o mai utilă decât orice teorie a iertării necondiţionate venită pe filieră spirituală sau a regulilor de bune maniere. Iertare, iertare, dar trebuie să înţelegem mai întâi şi că nu suntem vinovaţi de slăbiciunile altora decât dacă le încurajăm spre perpetuare.
Cunosc mulţi oameni cărora li s-a transmis subtil din copilărie să fie foarte atenţi să nu rostească în totalitate sau deloc ceea ce gândesc cu adevărat despre personaje aflate în poziţii de oarece autoritate. În cazul relaţiilor de familie, dezvăluirile prea tăioase pentru orgoliul celuilalt, oricât de justificate, erau imediat contracarate prin răstălmăciri, întoarse spre “nu mă iubeşti, eşti rău, greşit, egoist, insensibil”. Unii primeau şi pedeapsa de-a fi făcuţi de ruşine în faţa diverşilor adulţi din cercul apropiat, împricinaţii fiind consideraţi prea mici pentru a fi întrebaţi ei ce părere au despre acuzaţiile ce li se aduc. Fiindcă majoritatea oamenilor se lasă mai impresionaţi de lacrimi decât de date obiective, victimizarea de tip feminin a căpătat în societatea noastră amploare şi triste precedente. Astfel s-a perpetuat celebra teamă de ce zice lumea şi greşita încercare de a ne construi imagini publice impecabile, în ciuda sentimentelor noastre reale în legătură cu aceste faţade artificiale. Am auzit de multe ori aceiaşi părinţi care îşi lăudau copiii în cercurile lor de adulţi criticându-i nemilos imediat ce rămâneau singuri între patru ochi. Din păcate încă avem de curăţat aceste murdării, din fericire se poate, învăţând să ne reprogramăm propria înţelegere de sine.
De ce este atât de greu să ne rupem de agresorii aceştia? Deoarece un “mă sacrific pentru tine” administrat subtil de la primele întâlniri cu viaţa se sădeşte adânc şi necesită mult curaj de a recunoaşte că cei ce îţi fac într-adevăr diverse forme de bine îţi pot fi şi duşmani ascunşi.
Ce păcăleală să vedem şi să ne temem doar de agresivitatea venită prin bătaie sau alte comportamente specifice umbrei masculine! Tot negrul lumii creat prin manipulare, masochism în diverse doze, fantezii melodramatice, reproşurile unor afronturi închipuite, lacrimile ce ţintesc spre un efect anume sunt la fel de dăunătoare ca vătămările fizice şi necesită luciditate, soluţii urgente. Tehnicile de victimizare sunt şi cu atât mai periculoase cu cât rămân, de obicei, inconştiente de ambele părţi şi se transmit ca o epidemie de la o generaţie la alta. Cu cât amânăm corecţia, cu atât rezultă mai multă ură, isterie, blocaj emoţional, suferinţă şi somatizare, nefericire. Practic, soluţia este revendicarea dreptului la fericire, joacă, seninătate, la dezîmpovărare de suferinţe din care alţii sau chiar noi ne-am făcut virtuţi.
A purta de grijă până la sacrificiu de sine celor ce ştiu să trăiască doar prin alţii nu e iubire, ci o defavoare reciprocă. Ba chiar şi o mare laşitate, pentru că de foarte multe ori consolăm pe cei zgomotoşi în tânguiala lor fiindcă ne e frică de spectacolul şi ura cu care s-ar întoarce împotriva noastră, pedepsindu-ne prin îmbufnare, mai multe lacrimi, bârfe, acuzaţii. Dar dacă le-am spune seninin că ne respectăm libertatea de-a nu fi impresionaţi de ei, ce-ar fi? Cu siguranţă nu sfârşitul lumii.
Cum, cât, când şi pentru cine să-ţi oferi empatia este o mare, mare olimpiadă a raţiunii şi a sufletului. Să nu o luăm în joacă şi să ne deprindem cu fermitatea de a bara manipularea emoţională, zic…!
____
Cartea la care mă refeream: Femeia interzisă vorbeşte. Conversaţii cu Maria Magdalena, de Pamela Kribbe, apărută la Editura Proxima Mundi în traducerea Adei Cocoş.